Madalina B.

Los Angeles: 3 martie – 9 martie martie 14, 2009

Fac cunostinta si cu aceasta parte din sudul Californiei. Spune parte pentru ca Los Angeles e practic mai mult o zona decat un oras. Intins pe o suprafata imensa, se desfasoara mai mult pe orizontala decat pe verticala. Inca un motiv sa nu para oras. Casa langa casa, strazi foarte largi si masini multe, mult prea multe pentru mine. Cu siguranta imi place mult mai mult nordul Californiei – San Francisco si Berkeley sunt mult mai pe gustul meu. LA e foarte „car-friendly” si deloc „human-friendly”, nu am intrezarit pic de intimitate, verdeata consista in majoritate din palmieri foarte inalti si slabanogi care nu fac pic de umbra. E orientat foarte mult pe masini, totul se afla la distante kilometrice, putine sunt la indemana. Parcari sunt peste tot, chiar si plaja unde am fost avea o parcare imensa, ca nu stiam cum sa pozez marea sa nu am din nou masini in cadru.

Am vizitat si ISI – Institute of Information Science, situat in Marina del Rey – o zona foarte frumoasa a LA cu vedere la iahturi luxoase pe apa sclipitoare. Insa as fi fost mult mai idilic daca nu ar vui masinile de jur imprejur. Poate cei obisnuiti cu asta vad mai altfel lucrurile. Nu e un vuiet de dute-vino, ci mai degraba un muget continuu, care se aude mai peste tot.

Am fost in Santa Monica, pe 3rd street – adica o promenada cu magazine ca Apple, Victoria Secret. E numai pentru pietoni si are si bancute. Am mers si la pontonul unde si-a terminat calatoria Forest Gump. Acolo am mancat o salata foarte buna cu salata verde, capsuni, zmeura, nuci pecan, branza feta, yammy. Pentru a comunica cu chelnerii era o tablita rosie si una verde. Pe cea verde scria „Run Forrest Run”, iar pe cea rosie „Stop Forrest Stop”. Tablita rosie se afla sub cea verde. Cand aveai nevoie de ceva ridicai tablita verde, iar chelnerul care observa semnul rosu se „oprea” la tine.

Apoi m-am plimbat putin cu picioarele pe malul oceanului catre nord. Malul era foarte larg, ca si plaja de altfel. Acolo am vazut mai multe feluri de pasari, foarte multi pescarusi care nu se speriau de mine. Se mutau un pic, dar nu-si luat zborul. Dupa asta m-am mutat catre promenada aflata paralel cu oceanul unde se afla cei mai ciudati oameni – vanzatori de obiecte spirituale, musculosi, biciclisti si rolleri, multi oameni „phony” si snobi cum sunt recunoscuti a fi multi din zona asta.

Urmatorul meu punct a fost sa vad asa zisele canale venetiene din zona „Venice”. Niste canale paralele traversate de poduri identice cica cu aspect venetian. Impresionante erau casele, nu am mai vazut asa ceva. Nu erau numai foarte scumpe, dar aveau si ceva al lor, multe erau adevarate creatii unice. Undeva se inchiria un dormitor cu 4200$. Ei, acolo da liniste! Nu tu masini, numai niste alei pe marginea apei si oameni linistiti care isi plimbau, de exemplu, copiii in carucior.

Dupa asta m-am dus pe jos la ISI, trecand pe langa barcile luxoase, fiind epuizata deja.

In weekend Jon (prietenul lui Andi, unde am stat) ne-a dus la Hollywood. Acolo el s-a intalnit cu o matusa de-a lui mai excentrica, dar super simpatica, care a venit si cu cei 2 copii ai ei. O evreica – semana cu Barbra Streisand. Ea a tinut sa ne plateasca la toti pranzul – si eram 6 in total. Am mancat „crepe” la o creperie din teatrul Kodak, care se afla chiar in fata renumitei strazi cu stele. Am vazut si stelele, si renumita inscriptie de pe deal „HOLLYWOOD”. Pe strada cu stele defilau tot felul de personaje din filme, unele chiar in duplicat. Multe destul de reusite. Trebuia sa le dai bani ca sa te pozezi cu ele evident. Si totusi zona nu a avut un impact asupra mea atat de mare cum a avut, de exemplu, Times Square din New York, care m-a incitat la culme.

Insa ce mi-a placut mai mult in ziua aia a fost Beverly Hills. Am fost pe Rodeo Drive care e o strada muzeu, cu palmieri frumosi, si cu multe magazine scumpe frantuzesti, italienesti si altele. Am intrat in Prada si ne-am chiombit la preturile super mari – 300$ pe o bucatica de material. Toate hainele erau dimensiunea 38 si pareau foarte mici, parca erau pentru papusi. In general cartierul mi-a placut pentru ca te puteai plimba cu placere si era ceva cu adevarat deosebit.

1 – 4 octombrie, Washington octombrie 4, 2008

In dimineata zilei de 1 octombrie imi fac iesirea din frumoasa rezidenta a Universitatii Chicago catre acelasi autobuz local care duce direct la aeroport. De data asta, pe timp de zi, am putut vedea cartierele prin care am trecut. Timp de o ora am trecut prin cartierele de negrii (cu case mari care arata foarte bine), apoi prin cele de hispanici si albi. Era ora la care parintii isi duceau copiii la scoala.

Cursa cu avionul de la Chicago Midway catre Washington Dulles a fost una scurta. Am trecut pe langa uriasa cladire a Pentagon-ului si am ajuns la o statie de unde am luat metroul catre hotel. In putin timp am pasit intr-o alta lume – aceea a asa zisilor snobi americani, imbracati parca la fel – femeile toate erau incaltate in balerini si purtau fuste negre sau maro putin sub genunchi. Cate una facea nota discrepanta cu o toaleta complet in rosu sau roz. Washington e orasul cu oameni educati, zambitori si ingrozitori de falsi, dupa parerea mea (nu ca cei pe care i-am intalnit in South Dakota), oameni care lucreaza pentru guvern sau armata, pe a caror chipuri de vede de la o posta conditia materiala buna. Toti frumosi si plin de succes. Unde sunt obezii americani? Sau poate obezii nu prea au sanse la joburi bune? Foarte multi tineri si probabil multi proaspat angajati (am fost la inceput de toamna), entuziasti de viata interesanta si deosebita pe care or vor trai de acum incolo in Washington. Veniti din mai multe colturi ale Americii, toti au devenit parca la fel, cu coafuri si uniforme. La telefonul mobil se vorbeste mai ales cu „Yes, sir!” si propozitiile se incep cu „sir”, atunci cand bineinteles seful de la capatul celalalt al telefonului este barbat.

Metroul din Washington m-a uimit prin faptul ca e foarte intunecat. Singura sursa de iluminare provine de la niste lampi aflate dedesubtul liniilor de metroul. Peretii sunt gri si pare destul de lugubru. Dar m-am descurcat foarte bine. Explicatia mea pentru intunecime este faptul ca ei vor sa arate ca economisesc energia si ca sunt ecologisti. De altfel, am mai observat in Washington multe tendinte de genul asta. De exemplu, intr-o curte a Capitolului se aflau zone cu balegar – aspectuoase la prima vedere, dar care se tradau prin miros.

Am stat un hotel aflat in statul Virginia pe care l-am gasit cu hotwire, adica am platit un pret mic pe un hotel la nimereala dintr-un set predefinit. Asa ca am dat peste un American Extended Stays – unde am mai stat si cu Andi in calatoria noastra. O camera uriasa (dar nu chiar ca la Las Vegas), cu un pat marime king si o baie mare cu loc suficient sa-mi pun toate lucrurile din valiza, daca aveam chef. Hotelurile astea sunt mai mult pe orizontala, si iti poti parca masina in dreptul camerei tale. De la statia de metrou Eisenhower mergeam pe jos (sau cu autobuzul) cam un kilometru jumatate, foarte convenabil. Din DC ajungeam la hotel cam in jumatate de ora. Orasul este in general plat, aici nu e voie sa se construiasca zgarie-nori. De fapt nu e voie sa se construiasca nimic mai inalt decat monumentul Washington, care e urmatoarea columna:

Oras al monumentelor, al istoriei si al institutiilor guvernamentale. L-am gasit si pe Abraham Lincoln in celebrul sau monument:

Acolo sunt monumente ale altor fosti presedinti, monumente pentru razboiul din Vietnam, Coreea, cel de-al doilea razboi mondial, cimitirul eroilor Arlington (unde am vazut si mormantul lui Kennedy si al familiei sale), FBI-ul – o cladire imensa si foarte solida. Multe muzee Smithsonian cu intrare gratuita se afla pe National Mall in prelungirea capitolului. M-as intoarce in Washington ca sa imi petrec cateva zile prin muzee.

Din cimitirul Arlington:

Intr-o seara am trecut prin superbul cartier Georgetown – cu strazi si cladiri din caramida deopotriva. Am trecut si pe langa o cladire a universitatii Georgetown intr-o zona care era foarte mult populata cu studenti. Nu departe am trecut pe langa niste scari care cica au aparut in filmul „Exorcistul”:

Am lasat la sfarsit vizita mea la Capitol. Dimineata am trecut pe acolo unde era un fel de baraca in care iti faceau programare pentr mai tarziu. Dupa cateva ore m-am asezat la o coada care intra catre camera de securitate unde ne scanau tot ce aveam la noi. Un politist negru solid ne invita inauntru patru cate patru. Tipul asta era super simpatic. El voia sa ne distreze in timp ce asteptam, dupa cum ne-a si intrebat daca a reusit. Parea extrem de relaxat, chiar ne-a cerut o crema anti-solara daca avem. O femeie i-a dat, iar el s-a dat cu satisfactie pe brate, cu gesturi gay. Chiar ma intrebam de ce ar avea nevoie un negru sa se dea cu crema solara pe brate. Ne-a salutat in vreo 10 limbi si ne-a zis la revedere la fel. Toata lumea radea in hohote de el. Inauntru am vizitat Capitolul, precum si Camera Reprezentantilor (unde Obama avea locul lui de junior pentru statul Illinois, iar McCain – senior pentru statul Arizona) si Senatul. Am participat la lucrarile parlamentarilor din ambele camere, insa nimic intresesant la momentul respectiv. In general parlamentarii au birou personal si multe alte responsabilitati, nu sunt obligati sa stea mereu in camera. Asa ne-au explicat niste politisti de acolo care stiau de toate si raspundeau la intrebarile oamenilor. Singura chestie enervanta, dar explicabila a fost verificatul bagajelor care se facea la tot pasul. Cred ca m-au verificat de vreo 5 ori. Iar inauntru parea destul de haotic – puteam sa umblu pe oriunde voiam si daca nu intrebam nu ajungeam la ce camere voiam.

Poza asta mi-a facut-o un brazilian acolo:

Evident ca am trecut si pe langa Casa Alba. Insa acum nu se mai poate vizita asa usor pe dinauntru asa cum era inainte de atacurile teroriste. Trebuie sa iti faci programare prin intermediul reprezentantului statului in care esti rezident.

In dreptul Casei Albe erau cativa protestanti anti-razboi cu muzica hard-rock la volum dat maxim. Langa ei o masina mare alba de securitate. Nu se deranjau unii pe altii.

O selectie de poze la: http://picasaweb.google.com/madibb/WashingtonDC

27 septembrie – 1 octombrie, Chicago octombrie 1, 2008

Fac cunostinta cu un alt aeroport american: Oakland. Atat eu cat si Andi avem zboruri cu compania South West, dar in directii diferite: eu in Chicago, iar Andi in Los Angeles de unde avea conexiune directa catre Frankfurt. Avionul lui a decolat cu 5 minute dupa al meu. La ora 7 seara ajung intr-un alt aeroport care serveste orasul Chicago: Midway. Inca 2 ore adaugate si deci pierdute pentru mine. De la aeroportul asta am conexiune directa cu un autobuz simplu orasenesc pana la rezidenta studenteasca a Universitatii Chicago cu numai 2 dolari. Fiind bezna completa nu prea am vazut pe unde trec, insa stiam la numarul strazii la care trebuie sa cobor, iar toate strazile erau anuntate. Ajunsa la rezidenta, remarc ca nu ma aflu in fata unei cladiri moderne oarecare, ci una in stil gotic, si cu interior de lemn masiv si incrustatii, chiar si un pian. O pendula imensa si antica trona langa o usa. O harta a globului (si asta „vintage”) – marca Discovery – se afla langa sala de mese cu biliard. Am ramas cu gura cascata. University of Chicago asta e una pentru copii de bani gata, are unele din cele mai marei taxe. Am descoperit a doua zi campusul universitatii, care e ca un parc imens cu gradini, copaci, alei si banci, precum si diverse cladiri in stil gotic si ele. Iar cum cladirile americane in stil gotic nu sunt vechi de 600 de ani, sunt in stare foarte buna. Arata minunat, ce sa zic.

In seara cand am ajuns la rezidenta, zona era plina de studentime din mai multe motive: unul ca era un festival de jazz care avea loc chiar in cladire. La usa se formase o coada lunga pazita de niste serifi, ca in filme si nu puteai intra decat daca aratai ca aveai cheie sau cand iti venea randul. Inauntru se afla chiar si o expozitie de pictura cu licitatie. Alt motiv era ca erau si solduri la carti intre 10 si 12 noaptea la o anumita librarie. Si se mai desfasurau diferite concertele in jur. Pe total, atmosfera era europeana, ma simteam ca o studenta care a mai incercat odata, dar intr-o alta existenta, mai aratoasa cu siguranta.

Am descoperit un oras aproape futuristic, cu cladiri mari si apasatoare, si arhitectura originala. „Downtown’-ul mi-a creat impresie initiala zdrobitoare, de necomparat cu nimic din ce am vazut inainte. Plimbarile printre zgarie-norii care incep de pe marginea lacului Michigan au fost splendide. Centrul nu e mare, dar spectaculos cu siguranta.

Am vizitat muzee (am avut City Pass), inclusiv un acvariu si un observator astronomic unde am vazut doua spectacole intr-o sala cu ecran semisferic. Mi se cam luase de la atatea muzee. Am vazut vreo 6. Cel de arta nu era inclus in pass, dar nu voiam sa pierd ocazia, mai ales ca avea reducere pentru studenti. Joi seara e pe gratis. Majoritatea muzeelor americane sunt facute mai mult pentru copii, pentru ca ei sunt aceia care atrag parintii inapoi la muzeu. Asa ca muzeul de stiinta mi s-a parut uneori stupizel. Exista o sectiune de internet unde trebuia sa cumperi un fel de parola cu care puteai sa trimiti un email! Pe total muzeul e mai mult descriptiv decat informativ, vizualul e mult mai pregnant decat explicatiile de pilda. Muzeul din Valencia mi s-a parut mult mai bun, de pilda. Insa am vazut un submarin nemtesc, o imensitate capturata cu succes de americani in timpul celui de-al doilea razboi mondial. De fapt o mare parte a acestui muzeu era inchinat tehnologiei americane – submarine, navete spatiale, avioane. Muuulte camere cu video-game-uri – iar pe placul copiilor, desi cam invechite.

Planetariul Adler:

Mai multe muzee, ca cel de mai sus, sunt aglomerate intr-o zona numita campusul muzeelor, pe marginea lacului Michigan. De acolo exista o promenada in sus spre Navy Pier, un ponton turistic de genul Pier 39 in San Francisco, dar mult mai lung.

Navy Pier contine si primul carusel din lume, inventat de catre un tip Ferris, de la care caruselele isi trag si numele: „Ferris wheel”. Facut cica la concurenta cu turnul Eiffel din Paris. De fapt orasul Chicago, construit din propria cenusa (un incendiu a devastat tot la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu exceptia unui turn de apa), a rivalizat intotdeauna cu orasele europene. M-am dat si eu in carusel de unde am vazut o splendida panorama nocturna a zgarie-norilor.

Reteaua de transport local din Chicago e excelenta. Lasand la o parte renumitul tren „EL”, m-am descurcat foarte bine cu autobuzele. Statiile sunt la fiecare colt de strada, si cum strazile sunt paralele si numerotate crescator mi-a fost extrem de usor.

Niste indience mi-au facut poza asta:

Cel mai interesant lucru a fost probabil vizita mea in Observatorul Hancock, unul dintre cei mai inalti zgarie-nori din Chicago (cel mai inalt e Sears Tower care insa cica nu ofera o priveliste la fel de cuprinzatoare). Am urcat cu liftul cel mai rapid din continentul american, in numai 40 de secunde aproape 100 de etaje. Ma intreb care lift o fi cel mai rapid din lume. Biletul era inclus in City Pass care cica ma scutea si de cozi, dar nu erau cozi (a se citi viitorul post despre Empire State Building din New York, unde a fost exact invers). Am avut si ghid video-audio , la mai multe puncte mi se explicau ce se vede pe fereastra si ce s-a mai intamplat. Am facut mai multe poze, am spalat chiar si geamuri.

Aici spalam geamuri:

Plajele nordice la lacul Michigan:

Cica in zilele cu cerul foarte clar se poate vedea marginea lacului, pentru mine a ramas insa ca o mare.

Si eu pe acolo:

Partea sudica:

O minune a orasului Chicago e ca oamenii, din motive sanitare, au inversat cursul raului Chicago care se varsa odata in lacul Michigan.

Raul Chicago, chiar la gura de „varsare”:

Orasul asta are multe opere de arta in aer liber, pline de originalitate. De pilda, asta e Fasolea, the Bean sau Cloud Gate mai oficial, aflat in Millenium Park:

In apropiere se afla o zona cu o platforma de apa si blocuri-fantana cu portrete ale locuitorilor orasului Chicago:

Exista chiar si o sculptura a lui Picasso (daruita de el orasului) si una de Miro.

Dar lucrurile astea se pot citi in orice ghid de calatorie despre Chicago. O sa scriu in continuare niste impresii de ale mele, tineti-va bine. Oamenii din autobuze vorbesc in stilul serialului Seinfeld ori stand-up comedy show. Amuzanti. Foarte multi negrii. Insa negrii din America nu sunt infricosatori deloc, ba dimpotriva, sunt niste oameni normali, cu serviciu si cu starea de spirit in permanenta ridicata. Iar barbatii negrii au vazut multe femei albe in viata lor, asa ca nu trebuie sa se simta obligati sa se dea la tine, cum fac de pilda africanii veniti in Spania. Nu s-a chiombit nimeni la mine asa cum de atatea ori o fac cu cea mai mare nesimtire barbatii arabi din Europa, cu neveste ascunse vazului lumii. Dar sa revin. Cu toate astea cartierele de negrii au rata de criminalitate cea mai ridicata, comparativ cu restul. Si asa se face ca imi dau seama ca acest campus al respectivei universtitati se afla chiar langa un asfel de cartier. Am nimerit acolo pur si simplu din greseala pentru ca am vrut sa imi cumpar abonament la autobuz. O lume neagra 100%, multe gunoaie pe jos, case din caramida inchisa la culoare, exact ca in filme (de pilda „Dangerous Minds” cu profesoara interpretata de Michelle Pfeiffer), insa nu rele deloc. Nimeni nu m-a bagat in seama cu nimic, cu exceptia unui tip care ma strigat de la departare „snowflake”. Insa ciudat, super ciudat.

Erau acolo niste afise cu poza unui baietel negru si dedesubt scria: „Don’t shoot, I want to grow up” („Nu impuscati, vreau sa cresc mare”). Pe mine chestia asta m-a tulburat foarte mult. Nu e ciudat sa locuiesti (adica permanent) langa un cartier cu afise care au apeluri de genul asta? Mi se pare dur… Am luat autobuzul catre centrul orasului, evident plin de negrii care insa m-au ignorat complet. Apropos, asta e cartierul unde a copilarit Obama, posibilul viitor presedinte al SUA.

Pe panoul de la rezidenta universitatii am citit urmatoarele:
„Safety Awareness Alert
At 3:45am, Saturday, August 30, on Cottage Grove between 61st & 62nd, police responding to calls of shots fired found a man lying on the sidewalk with a gun shot wound to the head. The victim was pronounced dead at the scene. Chicago police are investigating.
”

Strada rezidentei unde ma aflam e numarul 58… Putin mai incolo, un alt anunt:
„Community Alert
Wanted for Armed Robbery
(…)
”

Se pare ca multe orase europene sunt mult mai periculoase, insa politia nu e deschisa si nu pune lucruri din astea in locuri publice. Din pacate insa americanii se pot inarma daca vor si astfel pregati la vederea unor astfel de anunturi.

Asa am inteles de ce in tot campusul universitar exista stalpi la tot pasul cu butoane de urgenta. De altfel universitatea are politie proprie, ca mai toate universitatile mari. De fapt in America multe companii au politie proprie – oricine face un curs de weekend poate deveni politist la o companie de transport local.

Mai multe poze aici:
http://picasaweb.google.com/madibb/Chicago

24 – 26 septembrie, San Francisco septembrie 26, 2008

Trei zile pentru mine in San Francisco. Evident ca schimbarea brusca a fusului orar in dezavantajul meu nu m-a ajutat deloc sa ma trezesc prea devreme. In fine, dupa o poveste financiara incurcata (dar si de criza financiara) cu Andre, proprietarul apartamentului unde a locuit Andi, plecam din casa la cateva banci din Berkeley si Oakland. Dar sa nu intru in detalii din astea. O sa povestesc pe scurt ce am facut si vazut in San Francisco. A, inainte de a pleca in Japonia, Andi mi-a facut o plimbare de prezentare cu masina, facand un drum pitoresc numit „49-miles drive”, ajungand chiar si pe Twin Peaks, doua dealuri de vreo 200m de unde se poate vedea o panorama splendida atunci cand nu e ceata. La noi a fost o ceata foarte deasa, dar tot am zarit ceva pe ici pe colo. Am mers si pe Lombard Street, strada aia celebra care merge in zig-zag.

Intai si intai, in prima seara am fost cu Andi la un meci de baseball intre Rockies (din Colorado) si Giants (San Francisco). Cu ocazia asta am invatat regulile jocului si mi-am amintit ce am mai vazut prin filme. Mie cel mai interesant mi s-a parut panoul publicitar cu informatii despre jucatori si joc, concursuri printre spectatori, mai ales copii, gingle-uri si diferite reclame. Altfel jocul ar fi fost mult prea monoton. Totul facut sa te atraga si sa te distreze.

Am observat ca venisera mai mult familii cu copii (fani si ei), se pare ca asta e o distractie de familie la ei. Din pacate Giants au pierdut la greu astfel incat lumea incepuse sa plece. Noi am stat la cea mai inalta tribuna, iar de pe culoare se puteau observa podul Bay Bridge, palmieri, portul de iahturi. Pe timp de noapte, bineinteles.

Ziua urmatoare m-am plimbat prin parcul Golden Gate unde am vizitat gradina japoneza cu pagode, bude, laculete si raulete, dar si parcul propriu zis – care e superb. De acolo am luat autobuzul catre nord pana la inceputul Golden Gate Bridge, adica podul Portii de Aur, fosta poarta de intrare a cautatorilor de aur. Cica demult de tot cuceritorii spanioli nici nu erau interesati sa intre in zona golfului San Francisco, atat era de cetos si neprimitor. Adevarul e ca ceata se asterne zi de vara pana-n seara peste San Francisco. Fiind sfarsit de septembrie, exista si zile cand podul se poate zari cu adevarat. Am avut si eu o zi din asta norocoasa, superba, cu soare si numai cativa norisori albi.

Am traversat si eu cel mai fotografiat pod din lume, o minune tehnologica. In partea dreapta se zarea insula Alcatraz
,
iar in spate orasul San Francisco incepuse sa se ascunda sub o pacla, lasand totusi vederii zgarie-norii si posibilitati de pozat:

Eu eram deja moarta de oboseala, asa ca m-am imprietenit cu niste cambodgieni veniti din Los Angeles, imbracati in haine subtiri in care dardaiau pus si simplu (da, in San Francisco e frig!) si pe care i-am pozat si care m-au dus cu masina pe un deal de unde am facut poze si mai frumoase panoramei si Pacificului la apus, iar apoi inapoi pe pod in oras.

Am coborat in cartierul italian cu stalpi inconjurati de benzi tricolore rosu-alb-verde, iar apoi catre renumitul cartierul chinezesc. Mi-am amintit de Japonia in cartierul asta, se pastreaza o atmosfera cat de cat autentica (spre deosebire de multe alte China-town-uri vizitate de mine), nu e vorba numai de cateva restaurante chinezesti si atata tot. Sunt si magazine unde te poti imbraca din cap pana in picioare in haine traditionale sau cumpara diverse obiecte. Mi-a placut mult zona. Mai tot timpul trebuie sa urci sau sa cobori cate un deal si la tot pasul descoperi lucruri noi, mi se par posibilitatile infinite. Orasul asta e cu siguranta unul in care mi-as petrece cateva luni daca mi-as gasi un job vreodata. E un oras compact si viu, nu trebuie sa mergi prea mult pentru a zari ceva interesant.

In ultima zi am vizitat penitenciarul de mare securitate, acum muzeu din insula Alcatraz unde a fost inchis si Al Capone, unde am vazut celule, camere speciale si am ascultat informatii despre viata de acolo si diverse tentative de evadare (nu se cunoaste nici un evadat care sa fi supravietuit). Insula se afla la vreo mila departare de oras, insa apa e atat de rece (48 grade Fahrenheit sau 9 grade Celsius) si curentii sunt atat de reci, incat ingheti.

Insula Alcatraz, din alt unghi de data asta:

O celula trista si una vesela:

Saracii prizonieri puteau sa auda vuietul orasului si chiar vocile femeilor, daca vantul batea in directia lor. Pe insula am tras frigul cel mai puternic din toata calatoria mea. Insa mi-am cumparat o cafea fierbinte din aia diluata cum au americanii, intr-un pahar imens care se poate reumple de orice ori vrei. (In America in general poti sa iti reumpli paharul in cafenele sau fast-food-uri.) In concluzie nu stiu cum rezistau oamenii aica pe insula asta neprimitoare, dar frumoasa. Gardienii locuiau si ei pe insula impreuna cu familiile lor. Erau afisate poze cu detinuti si poze cu gardieni si ma gandeam uitandu-ma la figurile lor care erau mai sanatosi la cap dintre ei. Gardienii afisau mai multa rautate pe chip decat puteam vedea la un infractor. Era chiar si o poza a unui prizonier acolo care avea vreo 18 ani, un copil care incercase sa evadeze impreuna cu niste unii si a carui viata fusese crutata. Mi-era mila de el.

Dupa intoarcerea de pe insula cea friguroasa am ajuns inapoi in oras. Chiar langa pontonul de imbarcare se afla Fisherman Warf si pontonul 39, sau Pier 39. Atatea magazine de suveniruri ca acolo nu am mai vazut in viata mea. O zona special pentru turisti si cheltuit bani. Frumos, n-am ce zice. Panorama asupra „bay”-ului, insulei si podurilor. Eu inca aveam frigul in vine, cand am auzit focile (sau leii de mare mai exact). Pe niste platforme sute de foci incercau sa isi faca siesta, si asta in cel mai zgomotos mod cu putinta. Ideea era ca ele voiau un loc cat mai bun de dormit si trebuiau sa se lupte pentru asta. Erau super simpatice. Unele dormeau pe spate, ori se rezemau unele de altele. Unora le placea inghesuiala, pe cand altele nu suportau pe nimeni in preajma si le impingeau pe cele din jur care cadeau facand un mare pleosc in apa. Ne-au oferit un spectacol de comedie pur si simplu, nu puteai sa nu razi de ele.

Am vizitat pe dinauntru submarinul american Pampanito – cu dormitoare, bucatarie, bai, torpile si alte chestii. Era acolo un barbat cu fetita lui scumpa foc – o semi-chinezoaica, pe care a speriat-o ca porneste submarinul. Tipul se distra foarte tare tragand si invartind toate manerele si manivelele si prefacandu-se ca porneste la drum. La care fetita tipa disperata „Tati, te rog, nu porni submarinul, te rog eu mult!”

Tot pe acolo era si Musee Mecanique, un muzeu cu multe automate mecanice de jucat, unele foarte vechi, dar si noi. Nu gasesti oriunde asa o acumulare de jocuri diverse. E un loc super pentru copii. Bineinteles ca trebuia introduci sferturi de dolari oriunde voiai sa te joci, chit ca locul se numea muzeu, dar in America multe muzee au asa ceva, doar totul e pe bani. Deci un muzeu practic.

Una din ultimele amintiri, de pe o mica plaja:

Pe seara am facut coada la celebrul funicular care traverseaza zone pitoresti din oras. Era frig, nu gluma. Funicularul asta arata ca un tramvai dar de fapt circula pe baza de cablu – sta un nene in mijlocul lui si il manevreaza. Nu are usi, asa ca lumea sta si in picioare pe trepte, oricum nu se inainteaza cu viteza mare. Mai mult de jumatate din oameni, cu mine cu tot, aveau aparate de fotografiat sau de filmat. Am luat apoi trenul BART catre frumuselul oras Berkeley unde Andi ma astepta sa terminam bagajele. Ultima mea seara cu Andi in America… Urmatoarele 10 zile sunt pe cont propriu.

Mai multe poze aici:
http://picasaweb.google.com/madibb/SanFrancisco

23 septembrie, din nou in California septembrie 24, 2008

Ultimul segment al calatoriei Chicago – San Francisco l-am parcurs impreuna cu Andi. Saracul a facut efortul sa ne sincronizam (biletul meu de Japonia a fost cumparat cu milele lui, adica nu a platit bani si cum numai unele zboruri erau disponibile, nu am reusit sa zburam toate segmentele impreuna). Asa ca Andi a calatorit din Tokyo in Los Angeles si de acolo inapoi spre est catre Chicago, ca sa ma intalneasca pe mine. Punctul pozitiv a fost ca a putut sa calatoreasca la clasa Business (ceea ce inseamna ca a avut mancare pe cursa interna, si nu din plastice, si a stat pe scun confortabil). Ei, el a incercat sa fac un upgrade pentru Business si pentru ultimul segment cu mine, dar i-au aprobat numai lui. Andi e deja Platinum Member la American Airlines si are mai multe privilegii. Asa ca eu am stat la clasa Turist langa fostul lui loc, iar Andi la clasa Business, de unde ma tot vizita cu alunele, migdalele, si cina cu vin rosu pe care a primit-o el la clasa lui din fata. Hi, hi. hi. Era mort de oboseala ca zburase mult mai multe ore decat mine. Se amuza (mai mult sau mai putin) lumea din jur de la turisti ca eu mancam cina calda. Ha, ha, ha. Mai mult am dormit oricum. Zborul asta a fost unul din cele mai spectaculoase pentru mine: Chicago vazut noaptea de sus e un spectacol de caroiaje luminate, iar San Francisco e o minune! Am zburat deasupra faimoaselor lui poduri. Profund impresionata.

Aterizam in racorosul San Francisco. Din pacate pilotul ne anunta ca trebuie sa mai stam vreo 20 de minute in avion, ca poarta alocata avionului era ocupata. In fine, pana la urma reusim sa prindem ultimul tren BART catre Berkeley. Am tras o fuga, nu gluma. Dar cu Andi eu am in general noroc.

Intoarcerea in America septembrie 24, 2008

Am aterizat pe aeroportul Chicago O’Hare. Procesul de imigrare a durat de data asta si mai putin. M-au intrebat ce tip de viza am si am fost invitata la un ghiseu separat unde nu era nici o coada. Japonezii nu au nevoie de viza, asa ca eu eram probabil un caz izolat intre pasagerii cursei din Tokyo. De data asta, ofiterul de imigrare a fost total opus negrului simpatic din Newark de acum 20 de zile. Un nene burtos, cu par alb si plictisit de vazut atatea fetse de-a cursul carierei, m-a chestionat vreo 10 minute in legatura cu ce caut in State, unde ma duc, la cine, de ce am intrare si pe 2 septembrie (asta i s-a parut cel mai ciudat), ce face prietenul meu in State, de cat timp e in State si pana cand sta, cate bagaje am (credeam ca asta e treaba vamei si controlului agricol), itinerariul zborului meu de intoarcere. etc. Circumspect, a aplicat stampila de intrare si a capsat hartia cu data maxima de sedere. La sfarsit a bolborosit printre dinti un „Enjoy your stay”. Na, isi face meseria omul, dar eu evident ca m-am intimidat. Ma gandeam ce se intampla daca nu ma primeste in State – ma trimite pe gratis in Romania? Ori poate in Japonia inapoi? Am trecut de toate controalele fara nici un desfacut de bagaj, totul a fost rapid si perfect. Doua chestii m-au amuzat / facut placere: unul ca am citit „Bine Ati Venit” in romaneste (alaturi de alte tari), iar al doilea ca la controlul agricol lucratorul care urca valiza pe banda rulanta m-a intrebat daca am MAMALIGA in bagaj! Ha, ha, ha! Un bulgar pe nume Petkov. Eu ii auzisem deja pe mai multi ca vorbeau in gura mare o limba slava, dar nu ma concentrasem sa ascult care anume. Oricum tipul mi-a zambit fericit si aproape ca a vrut sa ma imbratiseze  prieteneste, de parca vazuse un compatriot de al lui! Probabil ca aici noi suntem la fel.

M-am teleportat catre terminalul de plecare cu trenul de conexiune, nimic special de reportat. Lumea insa nu e nici pe departe la fel de amabila ca in aeroportul Newark. Sa fie oare criza financiara de vina?

Zborul din Japonia catre America septembrie 23, 2008

11 ore si ceva, nu e de gluma! Am vazut 4 filme si cateva parti din 3 documentare de travel prin 3 orase europene. Cel mai mult mi-a placut „The Visitor” si „Made of Honour”. La primul, desi subiectul nu e nou (prietenia dintre un american si un imigrant ilegal) mi s-a parut foarte bine realizat, iar ultima scena din metroul New-York-ez a fost cel mai bun sfarsit. Al doilea film are un subiect stupizel (un tip e rugat sa fie domnisoara de onoare de catre femeia pe care o iubeste) m-a amuzat foarte tare, de exemplu accentul puternic scotian al soacrei (nici un american nu o intelegea felul ei caraghios de a vorbi). Zborul a fost placut, mancarea mult mai buna decat la plecare, locul mult mai bun – exit row si la fereastra – nu am avut pe nimeni in fata deci libertate la picioare la discretie. Dezavantajul a fost ca langa mine a stat un american inalt de vreo 200kg. Pe culoareul nostru trecea o stewadeza grasana si ea care se tot ciocnea de vecinul meu cand dadea inapoi cu carutul cu bauturi. Hi, hi, hi. Pe randul din mijloc (cel de 6 locuri) multe locuri erau neocupate, asa ca au fost norocosi care s-au putut intinde si dormi ca in pat. Fiecare cu norocul lui!

Am castigat o zi odata cu trecerea granitei internationale de schimbare a datei cam pe la ora 2 noaptea care a devenit 23 septembrie din 24 septembrie. Am calculat de asemenea ca avionul traverseaza un fus orar cam in 2 ore, astfel ca in 2 ore ora locala a avionului creste cu 3 ore. Iar in 8 ore se avanseaza 12 ore diferenta de fus orar.

Asadar am plecat din Narita pe seara, la ora 6 cand e deja intuneric in Tokyo acum in septembrie si am ajuns in America la ora 3 dupa-amiaza in aceeasi zi in plina lumina. Adica teoretic am plecat din viitor. Acum cand scriu sunt deja iar in viitor (ora 6 seara), dar in Tokyo e maine!

Yellowstone National Park si sosirea in California septembrie 13, 2008

Cica parcul are peste 100 de gheizere. Evident ca si in parcul asta poti umbla numai pe spatii special amenajate, delimitate uneori si cu balustrade. Oamenii procedeaza in felul urmator: conduc masina pana intr-un punct de interes marcat pe harta, apoi parcheaza – intotdeauna se gasesc locuri de parcare, apoi incep o mica excursie de o mila – doua. Multe dintre spatii sunt accesibile cu scaune cu rotile – aici exista o obsesie pentru asa ceva. Daca exista cateva trepte pe traseu, sunt marcate pe hartile de la fata locului, si suntem preveniti ca urcusul poate sa devina greu! Oricum, asta e o posibilitate minunata de a vedea multe chestii interesante fara sa risti sa cazi in vreo groapa fierbinte – pamantul e foarte subtire, si oricand se pot crea noi gheizere prin crusta, mai ales la cutremure. Activitatea fierbinte se datoreaza faptului ca parcul se afla la intersectia a doua placi tectonice („continental divide”). Limita placilor tectonice e marcata pe harta. In parcul asta, ca si in celelalte, se organizeaza excursii scurte de catre rangerii locali. Am vazut muuulte animale in parc: un urs negru imens alergand in padure, multi cerbi si caprioare, un coiot si renumitii bizoni. Nu mai vorbesc de veverite. corbi s.a.m.d.  Veveritele, ca si caprioarele nu se sperie de oameni si se comporta aproape ca niste animale domestice. Si in Yosemite era la fel. Nu imi explic de ce se intampla asta.

Am petrecut ultimele doua nopti in Idaho Falls (Idaho) si in Salt Lake City (Utah). Zona dintre ele e in intregime pitoreasca. Am traversat din nou zone la altitudine mare, inclusiv o padure (Big Horn National Forest) unde erau 4 grade Celsius la ora pranzului si multa zapada, mai ales in varf – la peste 2500m. Salt Lake City e un oras imens care se afla langa un lac sarat imens. Mi s-a parut interesant desertul sarat aflat in estul orasului – o intindere imensa de pamant acoperita cu sare care pare zapada. Drumul de intors catre California a durat vreo 10 ore fara a pune la socoteala pauzele de masa. Am mancat si la un Pizza Hut, aflat in mijlocul unei zone nepopulate, iar chelnerita ne-a oferit un meniu pentru doi la pret de unul. Ca cica oricum se pierd ca nu au clienti suficienti. Restaurantul area o afacere de familie. Chelnerita ne-a intrebat de unde suntem, mie mi-a zis ca cica ii place accentul meu (desi nu spusesem mai nimic) si m-a intrebat de unde sunt. A zis apoi pe un ton extrem de suprins: „Wow! Romania! I can’t wait to tell my son!”

Apropierea de California a insemnat apropierea de civilizatie, de nivelul marii si de caldura. Am trecut printr-un punct de inspectie agricola. Nu am uitat terenurile imense aride, muntii si padurile, ranchurile, fermele, caii, vacile – multe vaci mai au aici!

Cateva note de pe drumul de intoarcere: Intrarea in Nevada (ultimul stat inainte de California) a insemnat si intrarea in lumea cazinourilor. Tot in Nevada am trecut pe langa o inchisoare – imensa si ea – in preajma careia erau indicatoare cu „Autostopul interzis” („Prison area, hitchhiking prohibitted”). Prin Sierra Nevada indicatoare cu „Amenda 1000 dolari pentru abandonul animalelor”, cam peste tot indicatoare cu „Murdarirea autostradei interzisa, amenda 2000 dolari (sau 1000, sau 750)”. Pe autostradele din Utah indicatoare cu „Soferi obositi, exit in 3 mile”, apoi doua, samd („Drowsy drivers exit in 3 miles”). In California era o zona unde camioanele puteau trage pe dreapta ca sa isi verifice franele, si chiar o faceau. Zona se afla inaintea unei pante ascendente. Apoi, din panta respectiva ieseau din loc in loc niste fasii („runaway track ramp”) cu piatra grunjoasa special facute pentru a camionele care au probleme cu frana. Camioanele aici sunt imense – as zice cu 50% mai inalte si mai late decat cele europene. Pe langa asta sunt foarte puternice – zboara pe audostrada la aceeasi viteza cu masinile normale, si ce mi-a placut: sunt foarte curate (se vede ca soferii le iubesc) si colorate – rosii, albastre, etc. Cel mai nasol la ele e ca ocupa vreo 10 locuri de parcare.