jump to navigation

10 zile in Japonia Septembrie 23, 2008

Posted by Madalina in Calatorie, Japonia.
trackback

Pe 13 septembrie, eu si cu Andi aterizam in aeroportul Narita, Tokyo. Cumparam yeni si bilete catre oras. Cel mai ieftin bilet e 1000 yeni adica 10 dolari cu un tren care face vreo 75 de minute. In Japonia cartile de credit/debit din strainatate sunt rareori acceptate, asa ca una din nevoile primare in aceasta tara e sa faci rost de bani lichizi. Solutia noastra de scos bani de pe catea de credit e de la bancomatele  din interiorul magazinelor Seven Eleven. A doua nevoie primara e sa te descurci in spatiu. Noroc cu Andi care e un excelent navigator. In metroul din Tokyo te izbesc hartile in japoneza, dar din fericire in majoritatea cazurilor exista transcriptii in engleza. In cele doua retele de metrou statiile sunt anuntate in limba engleza si vocal si scris. In Kyoto insa nu am avut acelasi noroc. Acolo transcriptiile in engleza sunt mult mai rare, iar lumea vorbeste mult mai putina engleza. In ambele locuri (noi numai asta am vazut), dar nu am motive sa cred ca numai aici, lumea e extrem de amabila (cel putin cu strainii)! De nenumarate ori am fost intrebati daca avem nevoie de ajutor in orientare, iar cand intrebam lumea nu se margineste numai la raspunsuri concrete da/nu, ci iti deseneaza o harta, ori iti scriu in japoneza intrebarea pe care trebuie sa o pui altuiva in caz ca ei nu stiu, ori intreaba pentru tine la ghiseu, si aproape ca te duc de mana. Par ca se simt prost daca nu gasesc raspunsul corect. Cateodata insa ma scot din sarite ca in loc sa imi spuna daca metroul opreste sau nu la statia X, imi raspund pe larg si cu harta de nici nu inteleg care e raspunsul final. Intr-un caz o tipa mi-a explicat ca nu sunt in clasa corecta (la inceput am crezut ca trenul nu e bun), iar in alt caz m-au prins usile asteptand sa aflu daca trenul duce sau nu la Asakusa (tipul stia ca da, dar voia sa ma lamureasca mai bine dupa cate statii ajung acolo, etc). Eu inca nu inteleg limbajul corpului japonez. Cateodata descriu cu mana niste semne care nu imi spun absolut nimic, nici ca ba, nici ca da.
Si cat ma amuza plecaciunile pe care le fac japonezii intre ei, dar si cu noi, strainii!

Impactul cu Japonia dupa pelegrinajul american a fost destul de puternic. In primul rand – multa lume in spatiu mic. In al doilea rand micimea oamenilor si a lucrurilor (masini mici paralelipipedice, cladiri mici si inguste, portii de Coca-Cola mici la McDonalds – cea mai mare in Japonia e cat cea mai mica in State). In al 3-lea rand vin reclamele care ocupa aproape fiecare centimetru patrat de pe peretii metroului, trenurilor, autobuzelor, supermarketurilor, cladirilor. Mai mult decat, diversi oameni te imbie in plina strada cu alte reclame fie catre magazinul de maturi electronice ori catre restaurantul cu macaroane. Se pare ca japonezii sunt mari consumatori: automate de bauturi sunt peste tot (nu mori de sete nicaieri, insa sunt si utile dat fiind climatul umed, septembrie fiind inca vara), ori cu mancare sau electronice, supermarketuri inghesuite la tot pasul…

Mi-au mai ramas in minte vitrinele cu feluri de mancare facute din ceara din fata restaurantelor (foarte foarte utile pentru turistii straini – arati cu degetul ce vrei!), mancarea super gustoasa, dificultatea mea de a manevra betele alea mai ales cand muream de foame, wc-urile electronice care sunt peste tot – si pe strada, si in statiile subterane, camasile albe ale angajatilor care pleaca dimineata la servici (care formeaza un fel de armata de barbati cu camasi albe sau albe cu dungi si pantaloni negrii), inghesuiala organizata din spatiile publice (se formeaza coada de 1 persoana pe rand cand se asteapta autobuzul, chiar si 20 minute inainte ca acesta sa soseasca; pe scara rulanta oamenii se aliniaza INTOTDEAUNA pe partea stanga, lasand partea dreapta libera pentru cei grabiti, indiferent de cat de multa lume e nimeni nu se impinge in tine). Din fericire nu am dat peste acel tip de inghesuiala in care angajati speciali imping lumea ca sa incapa in metrou. Mie nu mi s-a parut prea aglomerat metroul, se vede ca experienta din Bucuresti mi-a folosit intr-un fel…. O zic cu autoironie. Cu exceptia Shibuya (o zona super aglomerata care contine cica trecerea de pietoni cea mai mare din lume), am vazut un Tokyo mult prea linistit pentru asa o imensitate de oras. Nu am auzit claxoane. In anumite parti ale zilei de-abia daca trec masini pe strada, de parca ar fi duminica, desi nu e.

Chestii interesante in Tokyo: ne-am urcat in varful celui mai inalt turn din Tokyo unde se afla o cafenea de unde se vede o splendida panorama asupra zgarie-norilor din Shinjuku – cam cum vedem in filme, pentru ca de la nivelul strazii nu poti cuprinde niciodata atat de multe cladiri inalte cum poti de sus. Am mers la templul shinto Meiji-jingu unde am prins o nunta traditionala shinto – cu costume, papuci si o umbrela mare rosie. Duminica trecuta am fost intr-o zona cu temple vechi, care au rezistat bombardamentelor din 1945. Am vazut nenumarate cimitire in preajma lor, si cum era duminica dimineata oamenii au iesit la slujba si apoi la ingrijirea mormintelor si spalarea statuilor Buda. Si ei aprind lumanari sau mai des betisoare din alea subtiri care scot mult fum nu neaparat parfumat, dar nici rau. Cam toate cimitirele au colectii sau familii de pietre personificate de diferite dimensiuni imbracate in sorturi rosii de obicei. Au sculptate in ele fete de oameni. Sau familii de mici Budha. Probabil ca pietrele astea sunt mai vii decat mortii ingropati (sau incinerati, nu stiu inca). In Japonia budismul coexista in armonie cu sintoismul (care e mult mai vechi, e religie de tip „tao”), multi oameni casatorindu-se in traditia shinto, dar aleg sa se inmormanteze potrivit budismului. Explicatia pentru alegerea din urma este ca budismul se axeaza pe viata care va urma dupa moarte, pe cand sintoismul se uita numai in viata curenta, iar oamenii probabil nu vor sa-si „asume” riscul sa piarda o eventuala buna viata care va urma. Am vizitat parcul palatului imperial – se poate vizita numai cu programare in internet, e pe gratis. Am avut audio-ghid in engleza. Palatul imperial in sine nu e ceva impresionant, e o cladire joasa; mai impresionante sunt pagodele din jur. Cea mai spectaculoasa zona din Tokyo, dupa parerea mea, este zona Odaiba, intindere imensa de apa cu poduri si autostrazi suspendate si zgarie nori fantastici. Cladirea Fuji e tot acolo. Au construit chiar si o replica a Statuii Libertatii din New York, iar mai in spate un fel de turn Eiffel. A, era sa uit: am vazut luptatori SUMO in realitate: foarte inalti si fiorosi, iar imbracati in kimono nu pareau prea grasi. ci mai mult genul care te strivesc cu talpa piciorului daca vor. Noi am ajuns chiar in preajma arenei Sumo din Tokyo (acum e campionat) chiar la finalul unei partide cand lumea iesea. Adica la ora 6 dupa amiaza, cand era deja intuneric bezna. Cel mai ieftin bilet costa 2100 yeni – deci vreo 21 de dolari. Probabil ca nu poti vedea nimic de la locurile astea. La cinema costa vreo 2400 de yeni un bilet.

Pentru Kyoto am avut mai multe zile de vizitat. Asa ca am vazut multe temple budiste si sintoiste care inconjoara orasul pe aproape toate partile, foarte turistice si mai toate cu taxa de intrare intre 300 si 600 de yeni. Daca vrei sa vezi si gradina, mai scoate inca vreo 400 de yeni. Asta face imposibil sa poti intra peste tot pe unde mergi – e foarte usor sa treci pe langa 5 temple in jumatate de ora. La multe temple se ajunge prin urcarea unor strazi pline cu buticuri si oferte culinare sau suveniruri care mai de care mai colorate. (Kyoto e mai ieftin decat Tokyo la capitolul asta). Gradinile sunt foarte frumoase primavara (datorita ciresilor infloriti dupa care japonezii se dau in vant) si toamna (pentru culori). Dar chiar si in septembrie sunt ceva deosebit. Cel mai mult mi-a placut templul Fushimi-Inari – un templu budist dedicat zeitei orezului cu nenumarate carari care urca in muntele Momoyama, bordate de porti inalte portocalii cu inscriptii Kanji. Acolo sunt cele mai multe statui cu vulpi din Japonia. Am coborat de acolo printr-o parte neturistica (am vazut chiar si niste japonezi in kimono mancand pe jos intr-o camera) care continea un cimitir cu multe altare cu cel putin 2 vulpi fiecare, precum si cutia pentru donatii. Oamenii arunca monezi in astfel de cutii care sunt la toate templele. Am observat ca multe parti ale ritualurilor se bazeaza pe zgomote, pe noroc si pe animale. Zgomote: sunetul monezilor aruncate in cutiile metalice, plesnitul palmelor de 3 ori parca in timpul slujbei, ciocnitul unei placi de metal cu ajutorul unei funii lungi – inaintea rugaciunii in semn de bun venit probabil. Norocul pare sa se afle la baza credintei lor – fetisuri, amulete, biletele, tombole, joculete ca de copii pentru a-ti ghici succesul in dragoste de exemplu. Animalele, ca si pietrele (ori orice obiect) pot avea suflet si sunt zeificate. Mi se pare hilar sa te rogi unei pisici sau unei lalele. Templele budiste Zen sunt iar interesante pentru gradinile de nisip (greblate cu forme geometrice), aranjamentele speciale de pietre si vegetatie, culoarele de trecere facute din lemn. Ca o glumea insa pretul nu te prea lasa insa sa meditezi in pace. Am vizitat multe zone pitoresti in Kyoto, rauri, lacuri si paduri de bambus, dar merita sa mentionez ca am vazut si GHEISE adevarate cu umbreluta (cinci in trei ocazii). Chiar si vopsite cu alb pe fata, se vede ca nu sunt prea tinerele.

Aglomeratia urbana a facut ca multi oameni sa poarte masti de chirurg pe fata ori sa tina prosoape la nas – nu pare nimic neobisnuit acolo.

Ce e nasol: statiile subterane de metro sau tren (atat in Tokyo cat si Kyoto) nu prea au scari rulante, apoi spatiul dintre tren si peron e mare si de multe ori denivelat – si eu si Andi am economisit multi bani pe abonamentul la sala cu caratul bagajelor. Apoi preturile prea mari la transportul in Kyoto – pretul minim la autobuz e 220 yeni, chiar daca mergi numai 1 statie – nu au bilete de transfer sau care sa fie valabile 1 ora, cum au majoritatea oraselor civilizate. Asa ca un mers dus-intors la universitate costa 250+220+220+250 = 940 yeni in fiecare zi de persoana – adica 9 dolari jumatate, pentru ca trebuie sa schimbi. Abonamentele sunt insa avantajoase, insa nu pentru turistii care stau o saptamana. Partea moderna urbana din Kyoto imi aduce pe alocuri cu zona Colentina de langa complexul Europa din Bucuresti. Andi zice ca e tipic pentru Asia sa vezi cabluri peste tot si cladiri anoste. Se pare ca oamenii traiesc in anonimitate si imensitate. Locuinta moderna are decat rolul practic de adapost. Nu ii intereseaza cum arata blocul in care locuiesc, insa se imbraca foarte elegant. Insa pe dupa blocuri se pot observa case mai traditionale foarte dragute cu ghivece cu plante si bonzai. Mi-a placut foarte multe cartierul dintre templul Kyiomizu si parcul Marayama pentru lipsa urbanului, pentru ceainariile tipice si pentru mentinerea cat de cat, chiar daca numai pentru turisti, a unei atmosfere japoneze traditionale.

Comentarii»

1. 'uCa - Ianuarie 6, 2010

cat de mult mi-as dori sa vad Japonia. (o vizita tot este programata undeva in viitorul..foarte indepartat)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: