jump to navigation

Prima data cand am inotat in adidasi Mai 30, 2007

Posted by Madalina in Aventura, Franta.
trackback

… a fost sambata trecuta cand am mers intr-o excursie pe rau (aqua-rando), in canionul Verdon, care e foarte frumos si lung. Am plutit, am inotat, m-am zbatut cateodata impotriva curentului, m-am impiedicat de cateva ori (sunt o catastrofa) si m-a prins ghidul de vesta, am sarit de pe stanci, am intrat in sifoane si tot felul de formatiuni ciudate create de apa in stanca. Ne-am dat drumul si peste niste valtori repezi de apa. Am intrat cu capul la fund de nu stiu cate ori, si acum parca mai simt apa de rau in nas! Ne-am catarat pe diverse pietre scufundate in apa si am privit albastrul cerului printre peretii inalti ai canionului, facand pluta. Am vazut o broasca imensa si buboasa care nu s-a transformat in print. Se afla intr-un fel de pestera in care am intrat. Am salvat de la moarte doi pesti. Nu pareau a fi pastravi, mai degraba crapi. Unul era foarte mare si esuase intre niste pietre la mal. Se zbatea acolo si el si un copil de-al lui cred, un peste mult mai mic. L-am apucat si l-am aruncat in apa, m-am gandit ca poate e mare ca e gestant si nu trebuie de mancat fript.

Cum am procedat: Intai ne-am intalnit intr-un punct cu ghidul care avea o duba cu echipamentul. Acolo ne-am echipat cu costume de neopren si adidasii nostrii personali peste sosete de neopren, insa doar partial pentru ca urma sa coboram canionul pana la rau – cam vreo jumatate de ora. Am lasat in masina tot, cu noi am luat doar mancare si apa – pe care ghidul le-a pus in 3 bidoane 90% etanse. Aparate de fotografiat nu am putut sa luam si nici nimeni nu ne-a pozat!😦 Unul dintre soferi a plecat cu masina lui, iar ghidul cu duba lui la vreo cativa kilometrii mai in aval. Acolo ghidul a lasat duba si s-au intors impreuna in masina. Dupa ce am mers mai multi kilometrii pe rau in jos, a trebuit sa urcam inapoi muntele (cu adidasii cei uzi, ca incaltaminte uscata iar n-am putut sa ne luam) timp de o ora. Urcusul insa mi-a placut pentru ca erau niste zone frumoase cu cabluri si care ne-a usurat de fapt foarte mult ascensiunea. In fine, trebuie sa adaug ca ghidul m-a apostrofat inainte pe mine in special ca sunt portiuni periculoase (intr-adevar erau portiuni cam stramte si abrupte, iar pe teren ud si alunecos ar fi fost cam dubios, mai ales cu incaltamintea respectiva din picioare) si sa am grija sa merg cu atentie ca a vazut el de cate ori m-am impiedicat prin rau! Insa mie traseul de urcare chiar mi-a placut, mai ales ca nu mi-a scos sufletul din mine, iar scara pe care a trebuit sa o urcam mi-a adus aminte de „7 Scari” din Piatra Mare, asa ca am simtit si mai multa satisfactie. Spre surprinderea mea ceilalti erau cam speriati de scara aia care se continua cu un fel de groapa si cu un cablu ajutator. Nu sunt eu sportiva, insa cu un pas am rezolvat problema! Iar in locurile sa zicem mai verticale pietrele parca erau anume puse ca sa pasesti in siguranta peste ele…

Concluzia e ca excursia de pe rau m-a obosit de la jumatea ei (totul a inceput la ora 11:00 si s-a terminat la 18:00), imi vuia apa in cap si ma ametisem ca nici pe uscat in linie dreapta nu mai eram in stare se merg la un moment dat. Mi-am revenit eu, insa mi-am amintit ca sunt usor ametibila. Tot asa (dar nu chiar asa) ma ametesc si coborarile pe vai nesfarsite. O fata (Amandine), super alintata de altfel, se plangea mereu si zicea ca ii e frica. Si frig. Cam nasol sa-ti fie frica atunci cand trebuie sa te dai la vale in viteza! Pana la urma e vorba si de tehnica, sa stii cum sa virezi, cum sa lovesti cu picioarele anumite pietre ca sa te duci intr-o anumita directie, sa stai cat mai drept pe spate ca altfel te lovesti cu fundul de pietrele mai inalte. Oricum fara ghid nu ne-am fi descurcat. El stia toate portiunile raului, ne opream des toti la un loc si el ne indica pe unde anume sa o luam. Chiar aveam si optiuni de evitare, daca ne era prea frica. De exemplu, sariturile nu erau obligatorii. Una am sarit-o de nevoie, iar alta ca mi-era lene sa cobor stanca inapoi si apoi sa merg pe o portiune mai repede de rau in care as fi putut sa nu nimeresc unde trebuie. Ghidul a sarit la un moment dat cu capul in jos intr-un fel de surub.

Aici sunt eu inainte de plecarea pe traseu:

Eu in neopren

Comentarii»

1. Ion Mitrica - Noiembrie 19, 2009

Frumoasa povestire.Pune-o, te rog, si pe blogul „adidasioriginali.info” in sectiunea „Viata in adidasi”. Experienta ta e tare.Te poti considera invitata de onoare in clubul meu.

Ion


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: