Madalina B.

Joi de dimineata am stabilit cu niste colegi (chinezul, 3 francezi, si inca 2 asiatici) sa mergem pe un varf de munte din Chartreuse, pe Charmant Som. Frumos nume, frumoasa excursie. M-am trezit la 4.30, la 5.10 eu si chinezul ne-am intalnit cu Xavier si apoi a mai luat si alti 2 colegi in masina lui. La baza de plecare, aflata deja la 1650m altitudine ne-am intalnit cu alti 2 colegi numiti Guillaume. Inca de acolo se puteau vedea varfurile Chamechaude si Dent de Crolles. La ora 6 am inceput sa urcam repejor si am prins rasaritul soarelui din Mont Blanc, care e totusi la vreo 200km departare, dar si aproximativ 4800m inaltime. Mont Blanc se afla pe directia est si am putut sa vedem soarele rasarind chiar din “umarul” lui. A fost minunat!

Poze cu Mont Blanc:

Am ajuns apoi imediat pe varful de 1800m si ceva.
Cu spatele la soare, de pe varf:

Chamechaude in lumina diminetii:

Apoi am vazut multe capre maro (numite Chamois aici) care alergau de noi evident. Ne-am mai intalnit si cu niste vaci tot maro care se stransesera toate laolalta si ne priveau amenintator. Dar ce dragute erau!

 Mai multe poze aici:

http://picasaweb.google.com/madibb/CharmantSom

O sa adaug in curand poze cand o sa le iau de la ceilalti colegi care cred ca au pozat si caprele.

Maine incepe un nou weekend, iar eu am uitat sa scriu cate ceva despre cel trecut.

Sambata, 14 iulie, de ziua nationala a Frantei am fost la Lyon cu masina unui coleg francez si cu o colega rusoaica. Ma gandeam eu ca in al 2-lea oras al Frantei ar trebui sa vedem ceva semne ale sarbatorii. In afara de saormarii de pe marginea pietii Bellecoure (cred ca erau cel putin 10 tarabe cu saorme la alegere) si de steagurile de la autobuze, nu mi-a atras nimic atentia. Bine, pe seara la ora 22.00 urmau sa fie artificiile, insa noi am plecat. In timpul zilei am vizitat orasul, ne-au placut mult cele 2 rauri care se unesc tot in Lyon. Unul dintre rauri (Rhone) curge si prin Grenoble. Sau mai bine zis vine de la Grenoble. Bineinteles am mancat la un restaurant, doar nu era sa ratam asa ceva in capitala mondiala a gastronomiei.

Poze de sambata: http://picasaweb.google.com/madibb/Lyon

Duminica, am fost iar cu chinezul intr-o excursie la munte, in Vercors. Muntii astia sunt foarte interesanti, un pic ciudati. A fost a 2-a sau a 3-a oara pentru mine in masivul asta plin de roci calcaroase (si nu numai).  Drumul era marcat in multe locuri cu cairn-uri, adica piramide de pietre facute de oameni, si care de multe ori indica varfurile. Am trecut din greseala prin pasul Ernadant si ne-am intors inapoi dupa o ora. Pasul asta e o experienta de neuitat: dificil si riscant, cotat la R4. Nu era foarte inclinat, insa era plin de iarba, pamant moale si pietre. (“…la remontée du couloir pour atteindre le pas Ernadant est exposée et aérienne. Les personnes qui n’ont pas le pied sûr ne doivent pas tenter cet itinéraire à moins d’être encordé avec quelqu’un d’expérimenté”) Pasul asta era indicat cu un panou pe care scria ca intrii in rezervatie si ca e interzis sa faci focul si sa conduci masina (!!!). Era un panou universal pentru rezervate, insa nu era nici o atentionare care sa spuna ca nu va duceti ba toti prostii pe aici, ca mai incolo incepe abruptul si nu se termina pana jos in vale! Aici sunt eu urcand portiunea finala(si cea mai usoara) a pasului:

Am vazut cu ocazia asta balconul Est al Vercorului, de data asta o portiune mai la sud decat portiunea pe care am executat-o acum cu cateva saptamani in urma:

Am parcurs apoi o parte din creasta spre nord, cam la 2000m altitudine.
Pe drumul de coborare m-au impresionat calcarele: rocile aveau clar urme de apa printre ele si am mers pe o vale acoperita cu un covor format din aceasta roca framantata si stresata, care semana cu un pandispan cu gauri:

Acolo unde forma portiuni continue mergeam ca pe asfalt bine merci. Dar de cele mai multe ori avea gauri adanci si inguste si ma impiedicam mereu in ele. Nici nu vreau sa ma gandesc ce ar fi insemnat sa-mi alunece piciorul intr-una din ele. De altfel si creasta avea forma unei faleze la Mediterana. Varfurile se aplecau deasupra unor scobituri ca valurile marii:

Am pierdut destul de mult timp pe portiunea calcaroasa (cam 400m diferenta de nivel), astfel ca pe ultimii 3km cand drumul a devenit larg si foarte bun, am alergat. Cand se facea drumul drept mergeam doar mai repede. GPS-ul estima in permanenta ora ajungerii la statia de autobuz din Corrençon, si era mereu peste ora autobuzului. Insa recuperam, recuperam constant, si am grabit pasul pana am ajuns foarte bine la statie, iar autobuzul a si intarziat 5 minute. Chestia asta cu estimatul orei de ajungere la destinatie ma scuteste de un stres mare si de multa transpiratie. Imi da o siguranta foarte binevenita intr-un loc necunoscut.

Poze de duminica: http://picasaweb.google.com/madibb/RochersDeLaBalme

Duminica (ieri) am fost in statiunea montana Prapoutel, aflata in masivul Belledonne, cu scopul de a ajunge la varful numit Cime de la Jasse (2478m). Telescaune - o gramada, dar nici unul nu era in stare de functionare. De altfel, statiunea (care e de ski in principal) arata dezolant: niste hoteluri urate de la distanta, conglomerate, in scari inegale, un santier de constructie a doua noi cladiri de acelasi tip, cu macaraua de rigoare. Desi erau multe masini parcate (deci oameni erau cazati), statiunea era pustie dimineata: doar un barbat si o femeie aranjau niste mese de la o terasa care urma sa se deschida probabil seara.

Asadar am mers pe jos, pe un traseu care mi-a oferit din cand in cand peisaje foarte frumoase, insa altfel destul de pietros si prafuit, pentru ca toata zona era acoperita de telescaune, iar muntele nu arata prea bine dupa ce omul isi baga nasul. In fine, nu a fost chiar asa rau. In final am ajuns la capatul drumului (pe care poate sa mearga un tractor si poate un 4×4 mai curajos) la 2300m si ceva. Ei, si de acolo nu mai era nici un drum, decat o panta cam abrupta. Nu mai intru in detalii, cert e ca am gasit foarte greu drumul pana la varf (care drum nici nu prea exista, a trebuit sa imi imaginez). M-au “ajutat” pe alocuri niste cifre vopsite in roz. Traseul a fost complicat in ultima parte mai ales din cauza de orientare, dar si de abrupt. Daca as fi fost asigurata cumva, nu ar fi fost nici o problema sa o iau in sus de la bun inceput. Mi-am dat seama cat de important e sa gandesc pe munte. (De exemplu: colina asta abrupta trebuie ocolita sau urcata direct? Daca o urc acuma, si apoi trebe sa o cobor, ea fiind cam necoborabila?) Varful parea a fi format numai din bolovani. Concluzia e ca nu ar fi trebuit sa o iau pe acolo, ci sa pornesc inca de la inceput pe un drum care nu era marcat sau indicat pe harta, dar care s-a dovedit extrem de bun la intoarcere. Drumul de intoarcere l-am dibuit de pe varf, de unde m-am uitat cu binoclul. Chiar am intalnit si un marcaj (banda portocalie vopsita recent, care din cand in cand era rosie - vopseaua mai veche), dar doar partial, si tot destul de dificil, dar macar aveam niste repere la coborare. A fost foarte interesant traseul, foarte variat, si mi-a placut ca m-a pus in niste situatii din care am iesit doar gandindu-ma un pic (sau mai mult). A fost ca o provocare sa aleg drumul cel bun, iar reusita iti da mult mai multe satisfactii decat o carare foarte evidenta. (Oricum la trasee alpiniste nu m-as baga nicicand, mama poate sa stea linistita.) O situatie, pe drumul de coborare: pierd marcajul portocaliu si ma trezesc in mijlocul unei mari de pietre cu insule de zapada, iar in fata mea, la 30m in jos - ceata deasa, exact acolo de unde trebuia sa iau o decizie cu privire la continuare. Cum am rezolvat: in dreapta mea la 20m se afla o portiune de zapada care avea niste urme (poate de schiuri) unde imi luasem reper inca de sus ca pe acolo trebuie sa o iau. Am mers deci la dreapta si regasesc o carare printr-o gaura in ceata, un pic mai la vale. De fapt erau multe carari pe acolo, dar si multe posibilitati sa ajungi aiurea, cum ar fi prin mormane de pietre. Belledonne este in principal format din sisturi cristaline cu roci metamorfice - fragile, care se fisureaza si se rup extrem de usor. Am vazut ca nici nu sunt stabile, de multe ori am coborat pe fund, ca sa nu schiez printre ele. Din punct de vedere geologic se aseamana foarte mult cu muntii Fagaras de la noi.

La intoarcere in Prapoutel, statiunea parea mai vie: niste tineri se jucau cu o bila pe care trebuia sa o ridice, cu ajutorul unor sfori si a unui cadru triunghiular, pe un panou vertical presarat de gauri mai mici sau mai mari. Eu mi-as fi pierdut rabdarea la un astfel de joc de precizie si indemanare. Daca iti tremura mana un pic si nu trageai in mod egal de sfori triunghiul se inclina si bila cadea intr-o parte, eventual intr-o gaura. Mai era un joc acolo, la fel de enervant, - o masa imensa sustinuta doar de un arc in mijoc, avea tot asa gauri si pereti despartitori care formau un fel de labirint. Scopul era sa inclini masa intr-un asa mod incat mingea (care pleca de undeva din centru) sa ajunga la destinatie. Oficiul turistic era deschis si mi-au oferit o harta a zonei, pliante, precum si un aperitiv - o bautura alcoolica numita Belledonne cu suc de portocale. Probabil voiau sa concureze cu muntele vecin, care ofera celebrele lichioruri Chartreuse.

Poze de duminica, 1 iulie:
http://picasaweb.google.com/madibb/cimedelajasse2478m

Un mic update (asa se zice acum, e mai practic, mai american):

Joi, 21 iunie, a fost “Fête de la Musique”, adica sarbatoarea muzicii in Franta. Am iesit pe strazi si in parcuri unde erau tot felul de concerte. Acum 2 ani eram la Paris de ziua asta. Mi s-a parut mult mai frumos acolo. Aici, in Grenoble, reprezentatiile parca erau ale unui teatru de provincie. In Jardin de Ville am fost chiar iritata de muzica asa zisa Reggae - erau unii ragusiti (al 2-lea concert in aceeasi zi) si care foloseau basii la greu, iar toata lumea topaia in ritmul lor. Sonorizarea avea o mare problema, astfel incat cel mai bine se auzeau basii. Altceva n-am inteles din asa zisa muzica. Ne-am mai plimbat (cu punga de beri dupa noi, sa fim in ton) si am dat peste tot felul de concertele, inclusiv muzica generata pe calculator, care pe mine nu ma impresioneaza cu nimic. Intr-un loc pusesera (niste arabi probabil) o muzica de dansat din buric. Dar era la CD. In Place Victor Hugo era o tipa care canta ceva muzica pop foarte frumos. Macar acolo era muzica frantuzeasca, ca in rest aveam senzatia ca mai mult imigrantii colorati s-au bagat. Insa nu prea aveai de unde sa alegi. De pilda muzica est-europeana nu stiu daca a fost pe undeva. Ideea e ca pana la urma m-am plictisit ingrozitor, si am plecat acasa. Singurul lucru “interesant” a fost sa vad multi-multi tineri pe strazi si sa intru in vorba cu niste necunoscuti mie anterior: 4 americani din Texas (era un tip Dustin cu cizme de cowboy si cu un accent care mie imi place pentru ca imi aduce aminte de serialul Dallas, un alt tip care a incercat sa pescuiasca o rusoaica cu binecunoscutul truc din filmele americane cu sfoara imaginara, o tipa draguta care s-a justificat ca nu stie unde sunt Statele Unite pe harta pentru ca ea a studiat religie si filozofie (?!?!), o alta tipa mai negricioasa care nu a spus nimic), un tip din Tarragona (de fapt Torreforta), un georgian (care avea fata de om care poarta un nume cu Vili in coada), grupul de rusoaice (super aranjate si machiate, blonde si satene cu fata de papusica, “foarte rusoaice” dupa concluzia americanilor care bineinteles ca stiau Privet! Kak dela?, ca doar sunt umblati), colegii de apartament al neamtului D., al caror sef parea a fi un suedez nu prea inalt, insa foarte politicos, zambitor si cu personalitate. A, am mai cunoscut un finlandez pe nume Samson, care nu spunea nimic si parea suparat, desi nu era.

Vineri n-am facut nimic extra, m-am bucurat de ultima zi de vacanta a sefului.

Sambata am fost cu un coleg chinez in statiunea Les Deux Alpes (unde am vazut schiori cu schiurile in spate  - e un teleferic care urca la peste 3500m in iarna vesnica - e un ghetar pe acolo si o pestera) si de acolo am urcat pe varful Pied Moutet (2339m). Panorama era bineinteles foarte frumoasa, muntii din Oisans sunt in general spectaculosi. Pe varf nu era nici o placuta, nimic scris. Era un stalp si urma unei foste placute. Acolo au urcat si doi batrani (toata admiratia!) Am ales sa ne intoarcem in Mont de Lans, mai la vale decat statiunea de plecare, pentru ca autobuzul era abia la 5. Pe ultima portiune de coborare ne-am tot intalnit cu biciclisti care faceau curse la vale (dupa ce urcasera cu telescaunul din Mont de Lans). Da, ca era Mondial du VTT si venisera biciclisti din mai multe tari. Apoi am fost la baza telescaunului si am vazut coada care astepta sa se “imbarce” cu tot cu bicle (vezi pozele). Era un om care le agata in spatele telescaunului rand pe rand. Mi se pare super distractia asta, mai ales daca te pricepi sa mergi cu bicicleta pe carari de munte, prin noroaie, pietre, crengi si altele. Cand ne-a vazut un tip ne-a intrebat daca vream sa suim. Ne-ar fi acordat prioritate, ca nu aveam bicle. Am gasit statia de autobuz, dar tot mai aveam o ora de asteptat. Si atunci ne vine ideea creata sa mergem pe jos un kilometru pana la “village”, loc pe unde insa autobuzul nu a mai binevoit sa mai treaca, din cauza evenimentului ciclist. Asa ca am alergat (prea tarziu) la o statie provizorie, dar degeaba. Asta insemna ca aveam de pierdut vreo 2 ore, si sa ajungem acasa la 9 fara un sfert, in loc de 7 fara un sfert. Pana la urma ma hotarasc sa fac autostopul, iar in 5 minute o masina 4×4 cu un nene la volan si 3 copii in ea se opreste si ne ia pana in Bourg d’Oisans, un oras de legatura. Nenea foarte amabil a spus ca merge in Chambery, nu trece prin Grenoble, iar fetita ne-a intrebat daca avem de gand sa o luam pe jos pana in Grenoble. In Bourg d’Oisans mergem la statia de autobuze, insa autobuzul nostru plecase de un sfert de ora. Asa ca ma decid sa incerc si aici autostop, ceea ce a reusit si mai bine. Dupa 1 minut, opreste o tipa care nu mai avea pe nimeni, si care fusese si ea intr-o excursie, dar in Alpe d’Huez. Si ea avea o masina imensa. Pe drum am aflat ca e psiholoaga si, bineinteles, amabila si ea. Pentru chinez era prima oara cand facea autostop, si a spus ca in China nimeni nu face asta si nimeni nu ia straini in masina. Pentru mine era a multa oara.

Poze de sambata din rezervatia Oisans: http://picasaweb.google.com/madibb/LesDeuxAlpesPiedMoutetSummit2339m

Duminica m-am trezit tarziu pentru ca am stat seara sa bibilesc pozele facute sambata si sa fac niste panoramice. Ma decid sa iau autobuzul de 12.55 catre Col de Porte (in Chartreuse) si sa urc cel mai inalt varf din Chartreuse: Chamechaude (2082m). In 2 ore am ajuns sus, chit ca ma gandeam sa ma intorc pentru ca pur si simplu nu ma simteam prea bine si ma apucasera si niste frisoane, si era si un soare foarte puternic. Mi-am revenit dupa vreo 40 de minute in care am facut cateva pauze. Dupa aia m-am simtit mult mai bine si optimista. M-am intalnit cu o tipa bestiala care ma depasise cand ma oprisem si care acum se intorcea de pe varf. Pe varf, am facut alte poze in vederea panoramicelor, insa s-a innourat brusc si a inceput sa ploua. Vederea este superba: se vad cele mai importante varfuri din Chartreuse, ca si Vercors si Belledonne, iar unii au zis ca au vazut si Mont Blanc-ul in spate la Belledonne, poate. A! Am escaladat si vreo 5 metrii verticali cu ajutorul unor cabluri si sfori cu noduri. Si asa, in picaturi de ploaie, am luat-o in pas alergator la vale si am ajuns foarte repede in Col de Porte (care e pe la 1300m altitudine). Se mai oprea ploaia, mai pornea, n-a fost prea rau, si m-a si inviorat. Aici e parcursul meu: Magnalox, Google Maps Am intrat in restaurantul zonei sa astept autobuzul de peste o ora. Am baut o ciocolata calda si mi-am mancat sandvisurile (luate pentru orice eventualitate) ca ei nu aveau nimic de mancare si erau sa inchida. Am gasit pe jos un portofel al clientilor de dinainte. Portofelul continea putini bani, card bancar, carte de identitate, permis de conducere, grupa de sange, carduri de fidelitate. Ma decid sa iau portofelul si sa sun pe proprietar (avea din fericire numarul acolo). Intr-o ora musiu Charles se infiinteaza la hotel, impreuna cu sotia, foarte fericiti, si imi ofera 20 de euro, pentru ca la ora aia (duminica seara), totul era inchis si nu avea unde sa-mi ofere ceva de baut. “Asa se practica in Franta”. Se intorsesera si ei dintr-un “randonnée” in Chartreuse, de pe varful La Pinea. Tipul era nascut in 1944, iar sotia parea mai in varsta. Imi place aici ca foarte multi (din 4 generatii) merg pe munte si practica sport. Am vazut si copii foarte mici si oameni foarte batrani. Respect!

Poze din Chartreuse de duminica: http://picasaweb.google.com/madibb/ChamechaudeSummit2082m

Asadar am avut o zi plina. Am plecat cu autobuzul 5100 din Grenoble la ora 8.15. La ora 9.10 am ajuns in satul Villard de Lans, aflat la 1000m altitudine. Initial planuisem sa plec din Lans en Vercors spre Villard de Lans (prin culmi), dar pana la urma am hotarat sa fac traseul in directia opusa pentru ca urcarea ar fi fost mai scurta ca numar de kilometrii. Autobuzul trece prin ambele statiuni, aflate la aceeasi altitudine - intai prin Lans en Vercors , apoi prin Villard de Lans.

A fost o zi frumoasa, insa la altitudine peste 1700m, ceata a inceput sa-si faca de cap, astfel incat mi-a cam blocat vederea. De la podul l’Amour (ori ceva asa), am urcat pe un drum plin cu roci (de astea am avut parte cam tot timpul) pana la refugiul Roybon (1450m) (inauntru sunt priciuri de lemn, masuta, soba pentru lemne, afara mese pentru mancat si un rest de foc de tabara). De la aceasta cabanuta (un bun popas pentru noapte pentru cei cu sac de dormi) se vedea frumos. Am ajuns apoi la Col Vert (1766m), care parea sfarsit de munte: in jos se vedeau gramezi de nori albi care veneau si plecau. O zona foarte ingusta. Niste tineri au ajuns acolo cam odata cu mine si au plecat inainte pe o scurtatura pe care am facut si eu greseala sa o iau: La un moment dat m-am pomenit inconjurata de ceata si de niste stanci cu nici o posibiltate de inaintare. Aici e o poza unde se vede pe unde am luat-o. Dar cum ceata nu era stabila, nu m-am nelinistit - in 5 minute a disparut si am observat cararea la vreo 20m in jos. Ma aflam asadar pe ultima parte a lungului Balcon Est al Vercorului, numit asa pentru ca se afla pe versantul de est al acestui masiv. La intrarea in drum se afla urmatorul anunt: Poza. Ca cica sunt alunecari si caderi de pietre si trebuie sa ai bocanci de munte etc. Intr-adevar cararea a fost ingusta, si probleme ar fi putut sa puna alti turisti care sa dizloace pietre. Din fericire nu erau prea multi turisti. Pe timp de iarna drumul ar fi imposibil, chiar si cu rachete, pentru ca drumul ar fi invizibil si nici nu vreau sa ma gandesc in ce coclauri s-ar putea ajunge, sau mai rau pe niste cornise de zapada, ceva. Insa vara, pe timp uscat, eu zic ca e OK: nu au fost zone in care sa nu poata sa treaca un om cat de cat obisnuit cu muntele. Cred ca numai oboseala si lipsa de concetrare la drum ar putea sa faca probleme, la fel cum un om beat cade in fata tramvaiului.

Satul din care am inceput urcusul (Villard de Lans) se afla pe partea cealalta a muntelui, in vest. Drumul a fost minunat, mult dorit de multi: pe o latura a muntelui, cu panorama minunata inspre est de la inaltime, si aproape in linie dreapta (chit ca in total pana la urma cica ar fi 500m urcati si 500m coborati, dar nu se simte). Ceata mi-a luat o mare parte din vedere, la un moment dat ma simteam ca intr-o camera cu niste roci care se deplasau singure sub picioarele mele care stateau pe loc, vizibilitatea era cam de 30-40m, suficient ca sa nu vad prea multe, ci decat poteca pe care paseam.

De aici am inceput sa urc catre Cornafion (2043m) de unde veneau multi. Roca asta mi-a oferit o panorama catre cealalta parte a muntelui, latura vestica, si de unde am putut sa vad satul de plecare. Acolo i-am intalnit si cu grupul de tineri de la Col Vert. Ultimii metrii spre aceasta stanca (care in varf era destul de ingusta, 4 oameni s-ar simti inghesuiti) au fost foarte abrupti, fapt ce mi-a dat niste emotii la coborare. Niste tipi cand m-au vazut coborand au renuntat sa mai urce partea finala… De as fi venit cu 5 minute mai tarziu i-as fi vazut si eu pe tinerii de dinainte cum coborau si m-as fi razgandit si eu… In fine, interesant pana la urma, dar numai un pic sa te impiedici ar fi insemnat o cadere apreciabila la vale. Cararea de la baza era ingusta, la fel ca toate cararile din zona. Totusi erau multe pietre de care te puteai tine si pasi, dar un cablu eu zic ca ar fi fost foarte util. Apoi am mancat tot ce aveam in rucsac, mi-era o foame teribila (ar fi trebuit sa fac asta mai devreme, realizasem ca d-asta incetinisem destul de mult). In fata aveam aceasta “panorama” incetosata.

Am coborat spre cararea initiala, fericita ca am scapat de acest Cornafion. Am continuat drumul, si pe aici si pe aici, si am trecut si printre doua stanci unite. In fata se zarea Pic St Michel. In final am ajuns la capat, unde am auzit niste behaituri puternice de oi. M-am gandit imediat la eventuali caini ciobanesti, iar pe oamenii din departare care stateau la plaja, mi i-am imaginat ciobani. M-am gandit ca acuma a inceput pericolul pentru mine! Cand colo, nici vorba de caini, am ajuns intr-un paradis! Dupa pietre si bolovani, am ajuns intr-o zona verde - Col de l’Arc (1736m), cu floricele, oi care behaiau si pasteau, unele stand tolanite in genunchi, oameni relaxati…. Spre si dinspre pe varful St. Michel urcau si coborau multi oameni. De aici incepea coborarea mea (2 ore) catre Lans en Vercors. M-am bucurat ca nu am ales sa vin pe aici, ca tare lung mi s-a parut. Am mers repede si totusi de-abia m-am incadrat in timp! Am ajuns cu 5 minute inainte de unicul autobuz de seara (18.10).

Mai multe poze in format mare:

http://picasaweb.google.com/madibb/VercorsBalconEst

GPS si harta:

• Vezi log magnalox
• Vezi log Google Maps
• Vezi direct in Google Earth
• Descarca harta excursiei
• Descarca profilul altitudinii si statistici

Statistici:

Distanta: 19 km
Metrii urcati: 1641 m
Metrii coborati: 1660 m
Altitudine minima: 1000 m
Altitudine maxima: 2003 m
Timp total: 9 ore
Viteza medie: 2km/h (slabut, nu?)
Viteza de miscare: 3km/h (hm…)

Maine va sari cu parasuta grecoaica de aici. Asta e cadoul pentru ziua ei din decembrie 2006 cand eram si eu. A costat o gramada, iar numai DVD-ul cu filmul a fost in plus vreo 70 de euro. Ea e foarte fericita, ii plac senzatiile tari. Sunt normala ca nu ma duc? Maine am alt plan, si anume sa merg in Vercors, sa fac creasta! Vorba vine, o mica parte…
Decat sa merg cu grupul celor care nu cuvanta, mai bine sa ma simt eu fericita, adica de ce sa nu fac ce-mi place cu adevarat?

Apropos de oameni, am cunoscut aici un vietnamez suuuper simpatic, el e sarea si piperul grupului! Am fost la un Leffe aseara cu el, cu turcul si cu belorusul Artsiom. M-am prapadit de ras cum isi lauda virginitatea care exista numai atunci cand se gandeste la casatorie, si cu multe alte chestii… de ras. Eu dupa o bere (9%) am plecat, insa ei 3 au ramas si cica au baut 9 beri fiecare. In final au primit un rand pe gratis pentru ca au facut consumatie! O bere a costa 3.5 euro, deci 9 beri inseamna 31.5 euro. Cica in piata Victor Hugo aceeasi bere costa 6 euro. Bun, e bine ca am gasit parteneri de baut bere, astia chiar sunt haiosi (cuvanta ;)). Tot azi am mai gasit un partener de mers pe munte, un tip care face aici postdoc si care e chiar pasionat sa-si foloseasca weekendurile in acest scop, asa ca ma bucur si mai mult. Bine asa.

… a fost sambata trecuta cand am mers intr-o excursie pe rau (aqua-rando), in canionul Verdon, care e foarte frumos si lung. Am plutit, am inotat, m-am zbatut cateodata impotriva curentului, m-am impiedicat de cateva ori (sunt o catastrofa) si m-a prins ghidul de vesta, am sarit de pe stanci, am intrat in sifoane si tot felul de formatiuni ciudate create de apa in stanca. Ne-am dat drumul si peste niste valtori repezi de apa. Am intrat cu capul la fund de nu stiu cate ori, si acum parca mai simt apa de rau in nas! Ne-am catarat pe diverse pietre scufundate in apa si am privit albastrul cerului printre peretii inalti ai canionului, facand pluta. Am vazut o broasca imensa si buboasa care nu s-a transformat in print. Se afla intr-un fel de pestera in care am intrat. Am salvat de la moarte doi pesti. Nu pareau a fi pastravi, mai degraba crapi. Unul era foarte mare si esuase intre niste pietre la mal. Se zbatea acolo si el si un copil de-al lui cred, un peste mult mai mic. L-am apucat si l-am aruncat in apa, m-am gandit ca poate e mare ca e gestant si nu trebuie de mancat fript.

Cum am procedat: Intai ne-am intalnit intr-un punct cu ghidul care avea o duba cu echipamentul. Acolo ne-am echipat cu costume de neopren si adidasii nostrii personali peste sosete de neopren, insa doar partial pentru ca urma sa coboram canionul pana la rau - cam vreo jumatate de ora. Am lasat in masina tot, cu noi am luat doar mancare si apa - pe care ghidul le-a pus in 3 bidoane 90% etanse. Aparate de fotografiat nu am putut sa luam si nici nimeni nu ne-a pozat! Unul dintre soferi a plecat cu masina lui, iar ghidul cu duba lui la vreo cativa kilometrii mai in aval. Acolo ghidul a lasat duba si s-au intors impreuna in masina. Dupa ce am mers mai multi kilometrii pe rau in jos, a trebuit sa urcam inapoi muntele (cu adidasii cei uzi, ca incaltaminte uscata iar n-am putut sa ne luam) timp de o ora. Urcusul insa mi-a placut pentru ca erau niste zone frumoase cu cabluri si care ne-a usurat de fapt foarte mult ascensiunea. In fine, trebuie sa adaug ca ghidul m-a apostrofat inainte pe mine in special ca sunt portiuni periculoase (intr-adevar erau portiuni cam stramte si abrupte, iar pe teren ud si alunecos ar fi fost cam dubios, mai ales cu incaltamintea respectiva din picioare) si sa am grija sa merg cu atentie ca a vazut el de cate ori m-am impiedicat prin rau! Insa mie traseul de urcare chiar mi-a placut, mai ales ca nu mi-a scos sufletul din mine, iar scara pe care a trebuit sa o urcam mi-a adus aminte de “7 Scari” din Piatra Mare, asa ca am simtit si mai multa satisfactie. Spre surprinderea mea ceilalti erau cam speriati de scara aia care se continua cu un fel de groapa si cu un cablu ajutator. Nu sunt eu sportiva, insa cu un pas am rezolvat problema! Iar in locurile sa zicem mai verticale pietrele parca erau anume puse ca sa pasesti in siguranta peste ele…

Concluzia e ca excursia de pe rau m-a obosit de la jumatea ei (totul a inceput la ora 11:00 si s-a terminat la 18:00), imi vuia apa in cap si ma ametisem ca nici pe uscat in linie dreapta nu mai eram in stare se merg la un moment dat. Mi-am revenit eu, insa mi-am amintit ca sunt usor ametibila. Tot asa (dar nu chiar asa) ma ametesc si coborarile pe vai nesfarsite. O fata (Amandine), super alintata de altfel, se plangea mereu si zicea ca ii e frica. Si frig. Cam nasol sa-ti fie frica atunci cand trebuie sa te dai la vale in viteza! Pana la urma e vorba si de tehnica, sa stii cum sa virezi, cum sa lovesti cu picioarele anumite pietre ca sa te duci intr-o anumita directie, sa stai cat mai drept pe spate ca altfel te lovesti cu fundul de pietrele mai inalte. Oricum fara ghid nu ne-am fi descurcat. El stia toate portiunile raului, ne opream des toti la un loc si el ne indica pe unde anume sa o luam. Chiar aveam si optiuni de evitare, daca ne era prea frica. De exemplu, sariturile nu erau obligatorii. Una am sarit-o de nevoie, iar alta ca mi-era lene sa cobor stanca inapoi si apoi sa merg pe o portiune mai repede de rau in care as fi putut sa nu nimeresc unde trebuie. Ghidul a sarit la un moment dat cu capul in jos intr-un fel de surub.

Aici sunt eu inainte de plecarea pe traseu:

Nu pot sa spun ca nu m-am distrat! Dar ce-i prea mult, strica!

Camera referendumului romanesc din Second Life s-a tranformat intr-o intalnire de gasti - virtuale, bineinteles. M-am reintalnit cu tipa de ieri, Sashka Amat:

….. [14:57]  Sashka Amat: mie un tip mi-a construit un palat
[14:57]  Sashka Amat: in Franta
[14:57]  You: da, un palat???
[14:57]  Sashka Amat: da
[14:57]  Sashka Amat: din marmura
[14:58]  Sashka Amat: am un palat in Franta
[14:58]  You: ce cool!
[14:58]  Sashka Amat: cred ca tipul se cam da la mine
[14:59]  You: si daca vreau sa vad palatul, pot?
[14:59]  Sashka Amat: nu, ca el e pe o insula privata
[14:59]  Sashka Amat: si inchide mereu
[14:59]  Sashka Amat: cand o sa te pot duce te chem
[14:59]  Sashka Amat: acum tipul doarme si insula e inaccesibila
[14:59]  Sashok Allen: si pe mine?
[15:00]  Sashka Amat: pe tine nu stiu. poate ca e gelos
[15:01]  Sashok Allen: vreau si eu palat
[15:02]  Sashok Allen: lasa ca va stiu eu ce natie sunteti…. cand dati de un strain cu palat
[15:02]  Sashka Amat: si ce tu nu esti tot roman?
[15:03]  Sashok Allen: am fost
[15:03]  Sashka Amat: si acum ce esti?
[15:03]  Sashok Allen: francez! NA!
[15:03]  Sashka Amat: pai cum?
[15:04]  Sashka Amat: unde locuiesti?
[15:04]  Sashok Allen: cu curu-n drum iata cum!

Apoi in scena intra Tarkan, un tip tatuat, cu umeri lati si cu o mitraliera in mana, care se baga si el in vorba:

[15:06]  Tarkan Voom: de ce nu iti cumperi un skin now?
[15:07]  Sashok Allen: auzi? ia lasa provocarile ca noi nu suntem rasisti!
[15:07]  Sashka Amat: adica cum un skin nou?
[15:09]  Tarkan Voom: ai bani?
[15:09]  Sashka Amat: de ce
[15:09]  Tarkan Voom: ca sa iti poti cumpara un skin nou
[15:09]  Sashka Amat: ce e ala skin?
[15:09]  Sashok Allen: tu ai ceva de vanzare sau cum?
[15:10]  Tarkan Voom: uite-te la fatza si corpul meu
[15:10]  Tarkan Voom: sunt mai reale
[15:10]  Tarkan Voom: uitete si la madalina
[15:10]  Tarkan Voom: la ele sunt mai neclare
[15:10]  Sashok Allen: reale in SL
[15:10]  Sashka Amat: pai mie imi place fata mea
[15:10]  Sashka Amat: ca e mai de asiatica si mie imi plac asiaticii

In continuare, ca la teatru, apare o alta tipa:
[15:36]  Chimene Bailey: nu vreti sa stam jos?
[15:37]  Sashok Allen: da ce stai in picioare in fata comp?
[15:37]  You: chiar!
[15:37]  Chimene Bailey: nu dar parca imi stati in cap
[15:37]  Sashok Allen: sau voi stati acasa imbracate asa si in picioare in fata comp?
Ca veni vorba, eu eram imbracata in culorile tricolorului romanesc, cusuta chiar din drapel!

Intre timp am aflat ca insula cu palatul era inchis si cica ma invita maine! Insa nu cred ca ma mai loghez prea curand, cu toata rusinea fata de prietenii fistichii! De fapt, nu stiu, acum vad ca sunt concerte LIVE prin toata lumea unde pot zbura cu viteza gandului! Seara asta am ascultat un american romantic pe nume Foulish Nad Gough.

Cand eram mai mica imi doream sa existe un joc care sa cuprinsa o lume virtuala, fara nici o constangere, ca de exemplu nivele de terminat sau nivel de sanatate.

Iata ca alti oameni au infaptuit deja acest lucru. Am intrat si eu in Second Life! E foarte interesant, dar ma sperie totodata faptul ca exista oameni care se ingroapa pur si simplu in chestia asta,si ajung sa se teama de ploaie in viata lor virtuala!!!! Am ajuns din greseala in taramul elfilor, o zona cu copaci infloriti, cu fantana care susura peste un lac, flori gigantice, forme fantastice si un vant din ala ca din filmele cu munti peste 8K. Un elf m-a cam luat la rost, foarte politicos, ca ce caut acolo eu un simplu muritor! Si vorbea cat se poate de serios. M-au si botezat “Madelina” cum fac toti americanii. Ca engleza era sigur nativa, nu era din aia gen chat. Pe buna dreptate mi-a zis ca sa am grija pe unde calc, ca eu intrasem chiar in mijlocul conversatiei lor si la propriu in Sylvana Torres, asta e numele elfoaicei! Oricum isi intrasera atat de bine in pielea personajelor, incat nu mi-as fi permis sa afirm ca sunt niste oameni obisnuiti.

Exista oameni pe aceasta planeta care fac investitii in haine sau terenuri in lumea asta virtuala. Adica chiar platesc bani adevarati pentru niste pretentii mai crescute. Noi, astialaltii, incepatorii, nu avem nici un “dolar linden” asa ca pana acum m-am prins ca se pot castiga bani din arbori care fac bani.

Am vizitat si camera de votare pentru referendum. Acolo am intalnit niste romani care dansau si agatau gagici. Cred ca fetele erau cam rare, asa ca de-abia am intrat si unul m-a si intrebat de ID de messenger… Am intalnit insa o tipa (Sashka) care mi-a zis ca tocmai se intorsese de la Paris de unde sarise cu parasuta de pe turnul Eiffel!

“Jocul” e divers: poti sa il folosesti ca sa explorezi, poti sa asculti muzica rara si diversa, poti sa incerci sa construiesti si sa sa-ti faci o afacere, sa intalnesti oameni, sa angajezi sau sa te angajezi. Sau sa tii un discurs la popor. Poti sa zbori, sa te teleportezi si sa treci prin ziduri. Problema e ca pe de alta parte mi se pare foarte periculos  - sunt oameni care s-au mutat efectiv in Second Life si isi construiesc relatii de prietenie in lumea asta virtuala. Nu prea inteleg ce rost are sa te replici si sa inveti sa te porti apasand niste taste (de exemplu ca sa dansezi, sa aplauzi, sa zambesti la un compliment, sa imbratisezi un prieten). Poti sa urmaresti stirile, sa participi la diferite evenimente anuntate anterior, sa mergi in cluburi si baruri si bineinteles sa faci shopping. Probabil ca se si pot castiga ceva bani din treaba asta. De exemplu, creezi o rochie extraordinara pe care o vinzi unei snoabe virtuale. :)) Am inteles ca poti sa lupti si in razboi. Am citit pe un blog ca unul s-a imprietenit cu o tipa si au zburat impreuna in inaltul cerului si au inotat in adancul oceanului… Dar atat, iar tipul se plangea de limitele programului! Adica, cum, erau indragostiti si programul ii opreste sa faca ce vor ei??!! Oare oamenii astia se gandesc si la o viata reala?

Asta inseamna insa ca de acum ne vom intalni in Second Life? Chiar daca nu e vorba de replicare, ci de “recreere”, dependenta exclusiva de el inseamna tot moarte sociala. Si ma sperie pentru ca te fura si pentru ca e de viitor. Nu vreti sa cumparati ceva pamant… in Second Life?

In poza sunt “eu” in Salzburg dansand vals… De fapt stau asa pentru ca astept un partener sa vina pe bulina de baiat. Muzica de fundal corespunzatoare. in fine, am ajuns si la o sauna japoneza, dar aia n-am avut fontul instalat si am vazut numai virgule in discutiile de acolo.

M-am intepat in spini incercand (si reusind) sa gasesc o comoara. Da, un geocache! Era langa un site arheologic super interesant, numit Centcelles (am vazut o gramada de tipuri de bai ce foloseau romanii pe vremuri, inclusiv un fel de jacuzzi). Am trecut raul Francoli in picioarele goale, pentru ca nu era destul de secat ca sa il trec incaltata. Ce vreti, traseul trecea pe acolo! Pe drumul de intoarcere n-am mai vrut sa trec prin rau si am ajuns la o benzinarie de unde m-a luat o tanti simpatica pana in Tarragona, aproape de casa. Si acum mai am picioarele zgariate. (Dupa 4 zile).

Am fost in rezervatia Prades (de la orasul medieval Montblanc) cu GPS-ul si cu Alex K. si Yurii R. si am balaurit prin boscheti la deal (cam 120 m), din cauza ca am gresit drumul. N-am mai scris in GPS si ultimele detalii ale traseului catre picturile rupestre. Iar Alex K. a uitat sa ia harta printata cu Google Maps. Oricum Google Earth in combinatie cu GPS-ul a functionat de minune. Oricum am ajuns si la rocile respective, dar nu m-am priceput sa si gasesc picturile! Credeam ca sunt indicate cumva, dar nu erau. Am aflat apoi ca sunt complet acoperite de vegetatie. E si normal sa nu fie usor.

Update: Am terminat magnalox-ul. 
Acum puteti sa vedeti cum am mers noi, pe harta! In status bar se poate vedea cum curge timpul:

http://www.magnalox.net/log/no.php?lid=14437