Madalina B.

In dimineata zilei de 1 octombrie imi fac iesirea din frumoasa rezidenta a Universitatii Chicago catre acelasi autobuz local care duce direct la aeroport. De data asta, pe timp de zi, am putut vedea cartierele prin care am trecut. Timp de o ora am trecut prin cartierele de negrii (cu case mari care arata foarte bine), apoi prin cele de hispanici si albi. Era ora la care parintii isi duceau copiii la scoala.

Cursa cu avionul de la Chicago Midway catre Washington Dulles a fost una scurta. Am trecut pe langa uriasa cladire a Pentagon-ului si am ajuns la o statie de unde am luat metroul catre hotel. In putin timp am pasit intr-o alta lume – aceea a asa zisilor snobi americani, imbracati parca la fel – femeile toate erau incaltate in balerini si purtau fuste negre sau maro putin sub genunchi. Cate una facea nota discrepanta cu o toaleta complet in rosu sau roz. Washington e orasul cu oameni educati, zambitori si ingrozitori de falsi, dupa parerea mea (nu ca cei pe care i-am intalnit in South Dakota), oameni care lucreaza pentru guvern sau armata, pe a caror chipuri de vede de la o posta conditia materiala buna. Toti frumosi si plin de succes. Unde sunt obezii americani? Sau poate obezii nu prea au sanse la joburi bune? Foarte multi tineri si probabil multi proaspat angajati (am fost la inceput de toamna), entuziasti de viata interesanta si deosebita pe care or vor trai de acum incolo in Washington. Veniti din mai multe colturi ale Americii, toti au devenit parca la fel, cu coafuri si uniforme. La telefonul mobil se vorbeste mai ales cu “Yes, sir!” si propozitiile se incep cu “sir”, atunci cand bineinteles seful de la capatul celalalt al telefonului este barbat.

Metroul din Washington m-a uimit prin faptul ca e foarte intunecat. Singura sursa de iluminare provine de la niste lampi aflate dedesubtul liniilor de metroul. Peretii sunt gri si pare destul de lugubru. Dar m-am descurcat foarte bine. Explicatia mea pentru intunecime este faptul ca ei vor sa arate ca economisesc energia si ca sunt ecologisti. De altfel, am mai observat in Washington multe tendinte de genul asta. De exemplu, intr-o curte a Capitolului se aflau zone cu balegar – aspectuoase la prima vedere, dar care se tradau prin miros.

Am stat un hotel aflat in statul Virginia pe care l-am gasit cu hotwire, adica am platit un pret mic pe un hotel la nimereala dintr-un set predefinit. Asa ca am dat peste un American Extended Stays – unde am mai stat si cu Andi in calatoria noastra. O camera uriasa (dar nu chiar ca la Las Vegas), cu un pat marime king si o baie mare cu loc suficient sa-mi pun toate lucrurile din valiza, daca aveam chef. Hotelurile astea sunt mai mult pe orizontala, si iti poti parca masina in dreptul camerei tale. De la statia de metrou Eisenhower mergeam pe jos (sau cu autobuzul) cam un kilometru jumatate, foarte convenabil. Din DC ajungeam la hotel cam in jumatate de ora. Orasul este in general plat, aici nu e voie sa se construiasca zgarie-nori. De fapt nu e voie sa se construiasca nimic mai inalt decat monumentul Washington, care e urmatoarea columna:

Oras al monumentelor, al istoriei si al institutiilor guvernamentale. L-am gasit si pe Abraham Lincoln in celebrul sau monument:

Acolo sunt monumente ale altor fosti presedinti, monumente pentru razboiul din Vietnam, Coreea, cel de-al doilea razboi mondial, cimitirul eroilor Arlington (unde am vazut si mormantul lui Kennedy si al familiei sale), FBI-ul – o cladire imensa si foarte solida. Multe muzee Smithsonian cu intrare gratuita se afla pe National Mall in prelungirea capitolului. M-as intoarce in Washington ca sa imi petrec cateva zile prin muzee.

Din cimitirul Arlington:

Intr-o seara am trecut prin superbul cartier Georgetown – cu strazi si cladiri din caramida deopotriva. Am trecut si pe langa o cladire a universitatii Georgetown intr-o zona care era foarte mult populata cu studenti. Nu departe am trecut pe langa niste scari care cica au aparut in filmul “Exorcistul”:

Am lasat la sfarsit vizita mea la Capitol. Dimineata am trecut pe acolo unde era un fel de baraca in care iti faceau programare pentr mai tarziu. Dupa cateva ore m-am asezat la o coada care intra catre camera de securitate unde ne scanau tot ce aveam la noi. Un politist negru solid ne invita inauntru patru cate patru. Tipul asta era super simpatic. El voia sa ne distreze in timp ce asteptam, dupa cum ne-a si intrebat daca a reusit. Parea extrem de relaxat, chiar ne-a cerut o crema anti-solara daca avem. O femeie i-a dat, iar el s-a dat cu satisfactie pe brate, cu gesturi gay. Chiar ma intrebam de ce ar avea nevoie un negru sa se dea cu crema solara pe brate. Ne-a salutat in vreo 10 limbi si ne-a zis la revedere la fel. Toata lumea radea in hohote de el. Inauntru am vizitat Capitolul, precum si Camera Reprezentantilor (unde Obama avea locul lui de junior pentru statul Illinois, iar McCain – senior pentru statul Arizona) si Senatul. Am participat la lucrarile parlamentarilor din ambele camere, insa nimic intresesant la momentul respectiv. In general parlamentarii au birou personal si multe alte responsabilitati, nu sunt obligati sa stea mereu in camera. Asa ne-au explicat niste politisti de acolo care stiau de toate si raspundeau la intrebarile oamenilor. Singura chestie enervanta, dar explicabila a fost verificatul bagajelor care se facea la tot pasul. Cred ca m-au verificat de vreo 5 ori. Iar inauntru parea destul de haotic – puteam sa umblu pe oriunde voiam si daca nu intrebam nu ajungeam la ce camere voiam.

Poza asta mi-a facut-o un brazilian acolo:

Evident ca am trecut si pe langa Casa Alba. Insa acum nu se mai poate vizita asa usor pe dinauntru asa cum era inainte de atacurile teroriste. Trebuie sa iti faci programare prin intermediul reprezentantului statului in care esti rezident.

In dreptul Casei Albe erau cativa protestanti anti-razboi cu muzica hard-rock la volum dat maxim. Langa ei o masina mare alba de securitate. Nu se deranjau unii pe altii.

O selectie de poze la: http://picasaweb.google.com/madibb/WashingtonDC

Fac cunostinta cu un alt aeroport american: Oakland. Atat eu cat si Andi avem zboruri cu compania South West, dar in directii diferite: eu in Chicago, iar Andi in Los Angeles de unde avea conexiune directa catre Frankfurt. Avionul lui a decolat cu 5 minute dupa al meu. La ora 7 seara ajung intr-un alt aeroport care serveste orasul Chicago: Midway. Inca 2 ore adaugate si deci pierdute pentru mine. De la aeroportul asta am conexiune directa cu un autobuz simplu orasenesc pana la rezidenta studenteasca a Universitatii Chicago cu numai 2 dolari. Fiind bezna completa nu prea am vazut pe unde trec, insa stiam la numarul strazii la care trebuie sa cobor, iar toate strazile erau anuntate. Ajunsa la rezidenta, remarc ca nu ma aflu in fata unei cladiri moderne oarecare, ci una in stil gotic, si cu interior de lemn masiv si incrustatii, chiar si un pian. O pendula imensa si antica trona langa o usa. O harta a globului (si asta “vintage”) – marca Discovery – se afla langa sala de mese cu biliard. Am ramas cu gura cascata. University of Chicago asta e una pentru copii de bani gata, are unele din cele mai marei taxe. Am descoperit a doua zi campusul universitatii, care e ca un parc imens cu gradini, copaci, alei si banci, precum si diverse cladiri in stil gotic si ele. Iar cum cladirile americane in stil gotic nu sunt vechi de 600 de ani, sunt in stare foarte buna. Arata minunat, ce sa zic.

In seara cand am ajuns la rezidenta, zona era plina de studentime din mai multe motive: unul ca era un festival de jazz care avea loc chiar in cladire. La usa se formase o coada lunga pazita de niste serifi, ca in filme si nu puteai intra decat daca aratai ca aveai cheie sau cand iti venea randul. Inauntru se afla chiar si o expozitie de pictura cu licitatie. Alt motiv era ca erau si solduri la carti intre 10 si 12 noaptea la o anumita librarie. Si se mai desfasurau diferite concertele in jur. Pe total, atmosfera era europeana, ma simteam ca o studenta care a mai incercat odata, dar intr-o alta existenta, mai aratoasa cu siguranta.

Am descoperit un oras aproape futuristic, cu cladiri mari si apasatoare, si arhitectura originala. “Downtown’-ul mi-a creat impresie initiala zdrobitoare, de necomparat cu nimic din ce am vazut inainte. Plimbarile printre zgarie-norii care incep de pe marginea lacului Michigan au fost splendide. Centrul nu e mare, dar spectaculos cu siguranta.

Am vizitat muzee (am avut City Pass), inclusiv un acvariu si un observator astronomic unde am vazut doua spectacole intr-o sala cu ecran semisferic. Mi se cam luase de la atatea muzee. Am vazut vreo 6. Cel de arta nu era inclus in pass, dar nu voiam sa pierd ocazia, mai ales ca avea reducere pentru studenti. Joi seara e pe gratis. Majoritatea muzeelor americane sunt facute mai mult pentru copii, pentru ca ei sunt aceia care atrag parintii inapoi la muzeu. Asa ca muzeul de stiinta mi s-a parut uneori stupizel. Exista o sectiune de internet unde trebuia sa cumperi un fel de parola cu care puteai sa trimiti un email! Pe total muzeul e mai mult descriptiv decat informativ, vizualul e mult mai pregnant decat explicatiile de pilda. Muzeul din Valencia mi s-a parut mult mai bun, de pilda. Insa am vazut un submarin nemtesc, o imensitate capturata cu succes de americani in timpul celui de-al doilea razboi mondial. De fapt o mare parte a acestui muzeu era inchinat tehnologiei americane – submarine, navete spatiale, avioane. Muuulte camere cu video-game-uri – iar pe placul copiilor, desi cam invechite.

Planetariul Adler:

Mai multe muzee, ca cel de mai sus, sunt aglomerate intr-o zona numita campusul muzeelor, pe marginea lacului Michigan. De acolo exista o promenada in sus spre Navy Pier, un ponton turistic de genul Pier 39 in San Francisco, dar mult mai lung.

Navy Pier contine si primul carusel din lume, inventat de catre un tip Ferris, de la care caruselele isi trag si numele: “Ferris wheel”. Facut cica la concurenta cu turnul Eiffel din Paris. De fapt orasul Chicago, construit din propria cenusa (un incendiu a devastat tot la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu exceptia unui turn de apa), a rivalizat intotdeauna cu orasele europene. M-am dat si eu in carusel de unde am vazut o splendida panorama nocturna a zgarie-norilor.

Reteaua de transport local din Chicago e excelenta. Lasand la o parte renumitul tren “EL”, m-am descurcat foarte bine cu autobuzele. Statiile sunt la fiecare colt de strada, si cum strazile sunt paralele si numerotate crescator mi-a fost extrem de usor.

Niste indience mi-au facut poza asta:

Cel mai interesant lucru a fost probabil vizita mea in Observatorul Hancock, unul dintre cei mai inalti zgarie-nori din Chicago (cel mai inalt e Sears Tower care insa cica nu ofera o priveliste la fel de cuprinzatoare). Am urcat cu liftul cel mai rapid din continentul american, in numai 40 de secunde aproape 100 de etaje. Ma intreb care lift o fi cel mai rapid din lume. Biletul era inclus in City Pass care cica ma scutea si de cozi, dar nu erau cozi (a se citi viitorul post despre Empire State Building din New York, unde a fost exact invers). Am avut si ghid video-audio , la mai multe puncte mi se explicau ce se vede pe fereastra si ce s-a mai intamplat. Am facut mai multe poze, am spalat chiar si geamuri.

Aici spalam geamuri:

Plajele nordice la lacul Michigan:

Cica in zilele cu cerul foarte clar se poate vedea marginea lacului, pentru mine a ramas insa ca o mare.

Si eu pe acolo:

Partea sudica:

O minune a orasului Chicago e ca oamenii, din motive sanitare, au inversat cursul raului Chicago care se varsa odata in lacul Michigan.

Raul Chicago, chiar la gura de “varsare”:

Orasul asta are multe opere de arta in aer liber, pline de originalitate. De pilda, asta e Fasolea, the Bean sau Cloud Gate mai oficial, aflat in Millenium Park:

In apropiere se afla o zona cu o platforma de apa si blocuri-fantana cu portrete ale locuitorilor orasului Chicago:

Exista chiar si o sculptura a lui Picasso (daruita de el orasului) si una de Miro.

Dar lucrurile astea se pot citi in orice ghid de calatorie despre Chicago. O sa scriu in continuare niste impresii de ale mele, tineti-va bine. Oamenii din autobuze vorbesc in stilul serialului Seinfeld ori stand-up comedy show. Amuzanti. Foarte multi negrii. Insa negrii din America nu sunt infricosatori deloc, ba dimpotriva, sunt niste oameni normali, cu serviciu si cu starea de spirit in permanenta ridicata. Iar barbatii negrii au vazut multe femei albe in viata lor, asa ca nu trebuie sa se simta obligati sa se dea la tine, cum fac de pilda africanii veniti in Spania. Nu s-a chiombit nimeni la mine asa cum de atatea ori o fac cu cea mai mare nesimtire barbatii arabi din Europa, cu neveste ascunse vazului lumii. Dar sa revin. Cu toate astea cartierele de negrii au rata de criminalitate cea mai ridicata, comparativ cu restul. Si asa se face ca imi dau seama ca acest campus al respectivei universtitati se afla chiar langa un asfel de cartier. Am nimerit acolo pur si simplu din greseala pentru ca am vrut sa imi cumpar abonament la autobuz. O lume neagra 100%, multe gunoaie pe jos, case din caramida inchisa la culoare, exact ca in filme (de pilda “Dangerous Minds” cu profesoara interpretata de Michelle Pfeiffer), insa nu rele deloc. Nimeni nu m-a bagat in seama cu nimic, cu exceptia unui tip care ma strigat de la departare “snowflake”. Insa ciudat, super ciudat.

Erau acolo niste afise cu poza unui baietel negru si dedesubt scria: “Don’t shoot, I want to grow up” (“Nu impuscati, vreau sa cresc mare”). Pe mine chestia asta m-a tulburat foarte mult. Nu e ciudat sa locuiesti (adica permanent) langa un cartier cu afise care au apeluri de genul asta? Mi se pare dur… Am luat autobuzul catre centrul orasului, evident plin de negrii care insa m-au ignorat complet. Apropos, asta e cartierul unde a copilarit Obama, posibilul viitor presedinte al SUA.

Pe panoul de la rezidenta universitatii am citit urmatoarele:
“Safety Awareness Alert
At 3:45am, Saturday, August 30, on Cottage Grove between 61st & 62nd, police responding to calls of shots fired found a man lying on the sidewalk with a gun shot wound to the head. The victim was pronounced dead at the scene. Chicago police are investigating.
“

Strada rezidentei unde ma aflam e numarul 58… Putin mai incolo, un alt anunt:
“Community Alert
Wanted for Armed Robbery
(…)
“

Se pare ca multe orase europene sunt mult mai periculoase, insa politia nu e deschisa si nu pune lucruri din astea in locuri publice. Din pacate insa americanii se pot inarma daca vor si astfel pregati la vederea unor astfel de anunturi.

Asa am inteles de ce in tot campusul universitar exista stalpi la tot pasul cu butoane de urgenta. De altfel universitatea are politie proprie, ca mai toate universitatile mari. De fapt in America multe companii au politie proprie – oricine face un curs de weekend poate deveni politist la o companie de transport local.

Mai multe poze aici:
http://picasaweb.google.com/madibb/Chicago