Madalina B.

Trei zile pentru mine in San Francisco. Evident ca schimbarea brusca a fusului orar in dezavantajul meu nu m-a ajutat deloc sa ma trezesc prea devreme. In fine, dupa o poveste financiara incurcata (dar si de criza financiara) cu Andre, proprietarul apartamentului unde a locuit Andi, plecam din casa la cateva banci din Berkeley si Oakland. Dar sa nu intru in detalii din astea. O sa povestesc pe scurt ce am facut si vazut in San Francisco. A, inainte de a pleca in Japonia, Andi mi-a facut o plimbare de prezentare cu masina, facand un drum pitoresc numit “49-miles drive”, ajungand chiar si pe Twin Peaks, doua dealuri de vreo 200m de unde se poate vedea o panorama splendida atunci cand nu e ceata. La noi a fost o ceata foarte deasa, dar tot am zarit ceva pe ici pe colo. Am mers si pe Lombard Street, strada aia celebra care merge in zig-zag.

Intai si intai, in prima seara am fost cu Andi la un meci de baseball intre Rockies (din Colorado) si Giants (San Francisco). Cu ocazia asta am invatat regulile jocului si mi-am amintit ce am mai vazut prin filme. Mie cel mai interesant mi s-a parut panoul publicitar cu informatii despre jucatori si joc, concursuri printre spectatori, mai ales copii, gingle-uri si diferite reclame. Altfel jocul ar fi fost mult prea monoton. Totul facut sa te atraga si sa te distreze.

Am observat ca venisera mai mult familii cu copii (fani si ei), se pare ca asta e o distractie de familie la ei. Din pacate Giants au pierdut la greu astfel incat lumea incepuse sa plece. Noi am stat la cea mai inalta tribuna, iar de pe culoare se puteau observa podul Bay Bridge, palmieri, portul de iahturi. Pe timp de noapte, bineinteles.

Ziua urmatoare m-am plimbat prin parcul Golden Gate unde am vizitat gradina japoneza cu pagode, bude, laculete si raulete, dar si parcul propriu zis – care e superb. De acolo am luat autobuzul catre nord pana la inceputul Golden Gate Bridge, adica podul Portii de Aur, fosta poarta de intrare a cautatorilor de aur. Cica demult de tot cuceritorii spanioli nici nu erau interesati sa intre in zona golfului San Francisco, atat era de cetos si neprimitor. Adevarul e ca ceata se asterne zi de vara pana-n seara peste San Francisco. Fiind sfarsit de septembrie, exista si zile cand podul se poate zari cu adevarat. Am avut si eu o zi din asta norocoasa, superba, cu soare si numai cativa norisori albi.

Am traversat si eu cel mai fotografiat pod din lume, o minune tehnologica. In partea dreapta se zarea insula Alcatraz
,
iar in spate orasul San Francisco incepuse sa se ascunda sub o pacla, lasand totusi vederii zgarie-norii si posibilitati de pozat:

Eu eram deja moarta de oboseala, asa ca m-am imprietenit cu niste cambodgieni veniti din Los Angeles, imbracati in haine subtiri in care dardaiau pus si simplu (da, in San Francisco e frig!) si pe care i-am pozat si care m-au dus cu masina pe un deal de unde am facut poze si mai frumoase panoramei si Pacificului la apus, iar apoi inapoi pe pod in oras.

Am coborat in cartierul italian cu stalpi inconjurati de benzi tricolore rosu-alb-verde, iar apoi catre renumitul cartierul chinezesc. Mi-am amintit de Japonia in cartierul asta, se pastreaza o atmosfera cat de cat autentica (spre deosebire de multe alte China-town-uri vizitate de mine), nu e vorba numai de cateva restaurante chinezesti si atata tot. Sunt si magazine unde te poti imbraca din cap pana in picioare in haine traditionale sau cumpara diverse obiecte. Mi-a placut mult zona. Mai tot timpul trebuie sa urci sau sa cobori cate un deal si la tot pasul descoperi lucruri noi, mi se par posibilitatile infinite. Orasul asta e cu siguranta unul in care mi-as petrece cateva luni daca mi-as gasi un job vreodata. E un oras compact si viu, nu trebuie sa mergi prea mult pentru a zari ceva interesant.

In ultima zi am vizitat penitenciarul de mare securitate, acum muzeu din insula Alcatraz unde a fost inchis si Al Capone, unde am vazut celule, camere speciale si am ascultat informatii despre viata de acolo si diverse tentative de evadare (nu se cunoaste nici un evadat care sa fi supravietuit). Insula se afla la vreo mila departare de oras, insa apa e atat de rece (48 grade Fahrenheit sau 9 grade Celsius) si curentii sunt atat de reci, incat ingheti.

Insula Alcatraz, din alt unghi de data asta:

O celula trista si una vesela:

Saracii prizonieri puteau sa auda vuietul orasului si chiar vocile femeilor, daca vantul batea in directia lor. Pe insula am tras frigul cel mai puternic din toata calatoria mea. Insa mi-am cumparat o cafea fierbinte din aia diluata cum au americanii, intr-un pahar imens care se poate reumple de orice ori vrei. (In America in general poti sa iti reumpli paharul in cafenele sau fast-food-uri.) In concluzie nu stiu cum rezistau oamenii aica pe insula asta neprimitoare, dar frumoasa. Gardienii locuiau si ei pe insula impreuna cu familiile lor. Erau afisate poze cu detinuti si poze cu gardieni si ma gandeam uitandu-ma la figurile lor care erau mai sanatosi la cap dintre ei. Gardienii afisau mai multa rautate pe chip decat puteam vedea la un infractor. Era chiar si o poza a unui prizonier acolo care avea vreo 18 ani, un copil care incercase sa evadeze impreuna cu niste unii si a carui viata fusese crutata. Mi-era mila de el.

Dupa intoarcerea de pe insula cea friguroasa am ajuns inapoi in oras. Chiar langa pontonul de imbarcare se afla Fisherman Warf si pontonul 39, sau Pier 39. Atatea magazine de suveniruri ca acolo nu am mai vazut in viata mea. O zona special pentru turisti si cheltuit bani. Frumos, n-am ce zice. Panorama asupra “bay”-ului, insulei si podurilor. Eu inca aveam frigul in vine, cand am auzit focile (sau leii de mare mai exact). Pe niste platforme sute de foci incercau sa isi faca siesta, si asta in cel mai zgomotos mod cu putinta. Ideea era ca ele voiau un loc cat mai bun de dormit si trebuiau sa se lupte pentru asta. Erau super simpatice. Unele dormeau pe spate, ori se rezemau unele de altele. Unora le placea inghesuiala, pe cand altele nu suportau pe nimeni in preajma si le impingeau pe cele din jur care cadeau facand un mare pleosc in apa. Ne-au oferit un spectacol de comedie pur si simplu, nu puteai sa nu razi de ele.

Am vizitat pe dinauntru submarinul american Pampanito – cu dormitoare, bucatarie, bai, torpile si alte chestii. Era acolo un barbat cu fetita lui scumpa foc – o semi-chinezoaica, pe care a speriat-o ca porneste submarinul. Tipul se distra foarte tare tragand si invartind toate manerele si manivelele si prefacandu-se ca porneste la drum. La care fetita tipa disperata “Tati, te rog, nu porni submarinul, te rog eu mult!”

Tot pe acolo era si Musee Mecanique, un muzeu cu multe automate mecanice de jucat, unele foarte vechi, dar si noi. Nu gasesti oriunde asa o acumulare de jocuri diverse. E un loc super pentru copii. Bineinteles ca trebuia introduci sferturi de dolari oriunde voiai sa te joci, chit ca locul se numea muzeu, dar in America multe muzee au asa ceva, doar totul e pe bani. Deci un muzeu practic.

Una din ultimele amintiri, de pe o mica plaja:

Pe seara am facut coada la celebrul funicular care traverseaza zone pitoresti din oras. Era frig, nu gluma. Funicularul asta arata ca un tramvai dar de fapt circula pe baza de cablu – sta un nene in mijlocul lui si il manevreaza. Nu are usi, asa ca lumea sta si in picioare pe trepte, oricum nu se inainteaza cu viteza mare. Mai mult de jumatate din oameni, cu mine cu tot, aveau aparate de fotografiat sau de filmat. Am luat apoi trenul BART catre frumuselul oras Berkeley unde Andi ma astepta sa terminam bagajele. Ultima mea seara cu Andi in America… Urmatoarele 10 zile sunt pe cont propriu.

Mai multe poze aici:
http://picasaweb.google.com/madibb/SanFrancisco

Ultimul segment al calatoriei Chicago – San Francisco l-am parcurs impreuna cu Andi. Saracul a facut efortul sa ne sincronizam (biletul meu de Japonia a fost cumparat cu milele lui, adica nu a platit bani si cum numai unele zboruri erau disponibile, nu am reusit sa zburam toate segmentele impreuna). Asa ca Andi a calatorit din Tokyo in Los Angeles si de acolo inapoi spre est catre Chicago, ca sa ma intalneasca pe mine. Punctul pozitiv a fost ca a putut sa calatoreasca la clasa Business (ceea ce inseamna ca a avut mancare pe cursa interna, si nu din plastice, si a stat pe scun confortabil). Ei, el a incercat sa fac un upgrade pentru Business si pentru ultimul segment cu mine, dar i-au aprobat numai lui. Andi e deja Platinum Member la American Airlines si are mai multe privilegii. Asa ca eu am stat la clasa Turist langa fostul lui loc, iar Andi la clasa Business, de unde ma tot vizita cu alunele, migdalele, si cina cu vin rosu pe care a primit-o el la clasa lui din fata. Hi, hi. hi. Era mort de oboseala ca zburase mult mai multe ore decat mine. Se amuza (mai mult sau mai putin) lumea din jur de la turisti ca eu mancam cina calda. Ha, ha, ha. Mai mult am dormit oricum. Zborul asta a fost unul din cele mai spectaculoase pentru mine: Chicago vazut noaptea de sus e un spectacol de caroiaje luminate, iar San Francisco e o minune! Am zburat deasupra faimoaselor lui poduri. Profund impresionata.

Aterizam in racorosul San Francisco. Din pacate pilotul ne anunta ca trebuie sa mai stam vreo 20 de minute in avion, ca poarta alocata avionului era ocupata. In fine, pana la urma reusim sa prindem ultimul tren BART catre Berkeley. Am tras o fuga, nu gluma. Dar cu Andi eu am in general noroc.

Am aterizat pe aeroportul Chicago O’Hare. Procesul de imigrare a durat de data asta si mai putin. M-au intrebat ce tip de viza am si am fost invitata la un ghiseu separat unde nu era nici o coada. Japonezii nu au nevoie de viza, asa ca eu eram probabil un caz izolat intre pasagerii cursei din Tokyo. De data asta, ofiterul de imigrare a fost total opus negrului simpatic din Newark de acum 20 de zile. Un nene burtos, cu par alb si plictisit de vazut atatea fetse de-a cursul carierei, m-a chestionat vreo 10 minute in legatura cu ce caut in State, unde ma duc, la cine, de ce am intrare si pe 2 septembrie (asta i s-a parut cel mai ciudat), ce face prietenul meu in State, de cat timp e in State si pana cand sta, cate bagaje am (credeam ca asta e treaba vamei si controlului agricol), itinerariul zborului meu de intoarcere. etc. Circumspect, a aplicat stampila de intrare si a capsat hartia cu data maxima de sedere. La sfarsit a bolborosit printre dinti un “Enjoy your stay”. Na, isi face meseria omul, dar eu evident ca m-am intimidat. Ma gandeam ce se intampla daca nu ma primeste in State – ma trimite pe gratis in Romania? Ori poate in Japonia inapoi? Am trecut de toate controalele fara nici un desfacut de bagaj, totul a fost rapid si perfect. Doua chestii m-au amuzat / facut placere: unul ca am citit “Bine Ati Venit” in romaneste (alaturi de alte tari), iar al doilea ca la controlul agricol lucratorul care urca valiza pe banda rulanta m-a intrebat daca am MAMALIGA in bagaj! Ha, ha, ha! Un bulgar pe nume Petkov. Eu ii auzisem deja pe mai multi ca vorbeau in gura mare o limba slava, dar nu ma concentrasem sa ascult care anume. Oricum tipul mi-a zambit fericit si aproape ca a vrut sa ma imbratiseze  prieteneste, de parca vazuse un compatriot de al lui! Probabil ca aici noi suntem la fel.

M-am teleportat catre terminalul de plecare cu trenul de conexiune, nimic special de reportat. Lumea insa nu e nici pe departe la fel de amabila ca in aeroportul Newark. Sa fie oare criza financiara de vina?

11 ore si ceva, nu e de gluma! Am vazut 4 filme si cateva parti din 3 documentare de travel prin 3 orase europene. Cel mai mult mi-a placut “The Visitor” si “Made of Honour”. La primul, desi subiectul nu e nou (prietenia dintre un american si un imigrant ilegal) mi s-a parut foarte bine realizat, iar ultima scena din metroul New-York-ez a fost cel mai bun sfarsit. Al doilea film are un subiect stupizel (un tip e rugat sa fie domnisoara de onoare de catre femeia pe care o iubeste) m-a amuzat foarte tare, de exemplu accentul puternic scotian al soacrei (nici un american nu o intelegea felul ei caraghios de a vorbi). Zborul a fost placut, mancarea mult mai buna decat la plecare, locul mult mai bun – exit row si la fereastra – nu am avut pe nimeni in fata deci libertate la picioare la discretie. Dezavantajul a fost ca langa mine a stat un american inalt de vreo 200kg. Pe culoareul nostru trecea o stewadeza grasana si ea care se tot ciocnea de vecinul meu cand dadea inapoi cu carutul cu bauturi. Hi, hi, hi. Pe randul din mijloc (cel de 6 locuri) multe locuri erau neocupate, asa ca au fost norocosi care s-au putut intinde si dormi ca in pat. Fiecare cu norocul lui!

Am castigat o zi odata cu trecerea granitei internationale de schimbare a datei cam pe la ora 2 noaptea care a devenit 23 septembrie din 24 septembrie. Am calculat de asemenea ca avionul traverseaza un fus orar cam in 2 ore, astfel ca in 2 ore ora locala a avionului creste cu 3 ore. Iar in 8 ore se avanseaza 12 ore diferenta de fus orar.

Asadar am plecat din Narita pe seara, la ora 6 cand e deja intuneric in Tokyo acum in septembrie si am ajuns in America la ora 3 dupa-amiaza in aceeasi zi in plina lumina. Adica teoretic am plecat din viitor. Acum cand scriu sunt deja iar in viitor (ora 6 seara), dar in Tokyo e maine!

Cica parcul are peste 100 de gheizere. Evident ca si in parcul asta poti umbla numai pe spatii special amenajate, delimitate uneori si cu balustrade. Oamenii procedeaza in felul urmator: conduc masina pana intr-un punct de interes marcat pe harta, apoi parcheaza – intotdeauna se gasesc locuri de parcare, apoi incep o mica excursie de o mila – doua. Multe dintre spatii sunt accesibile cu scaune cu rotile – aici exista o obsesie pentru asa ceva. Daca exista cateva trepte pe traseu, sunt marcate pe hartile de la fata locului, si suntem preveniti ca urcusul poate sa devina greu! Oricum, asta e o posibilitate minunata de a vedea multe chestii interesante fara sa risti sa cazi in vreo groapa fierbinte – pamantul e foarte subtire, si oricand se pot crea noi gheizere prin crusta, mai ales la cutremure. Activitatea fierbinte se datoreaza faptului ca parcul se afla la intersectia a doua placi tectonice (“continental divide”). Limita placilor tectonice e marcata pe harta. In parcul asta, ca si in celelalte, se organizeaza excursii scurte de catre rangerii locali. Am vazut muuulte animale in parc: un urs negru imens alergand in padure, multi cerbi si caprioare, un coiot si renumitii bizoni. Nu mai vorbesc de veverite. corbi s.a.m.d.  Veveritele, ca si caprioarele nu se sperie de oameni si se comporta aproape ca niste animale domestice. Si in Yosemite era la fel. Nu imi explic de ce se intampla asta.

Am petrecut ultimele doua nopti in Idaho Falls (Idaho) si in Salt Lake City (Utah). Zona dintre ele e in intregime pitoreasca. Am traversat din nou zone la altitudine mare, inclusiv o padure (Big Horn National Forest) unde erau 4 grade Celsius la ora pranzului si multa zapada, mai ales in varf – la peste 2500m. Salt Lake City e un oras imens care se afla langa un lac sarat imens. Mi s-a parut interesant desertul sarat aflat in estul orasului – o intindere imensa de pamant acoperita cu sare care pare zapada. Drumul de intors catre California a durat vreo 10 ore fara a pune la socoteala pauzele de masa. Am mancat si la un Pizza Hut, aflat in mijlocul unei zone nepopulate, iar chelnerita ne-a oferit un meniu pentru doi la pret de unul. Ca cica oricum se pierd ca nu au clienti suficienti. Restaurantul area o afacere de familie. Chelnerita ne-a intrebat de unde suntem, mie mi-a zis ca cica ii place accentul meu (desi nu spusesem mai nimic) si m-a intrebat de unde sunt. A zis apoi pe un ton extrem de suprins: “Wow! Romania! I can’t wait to tell my son!”

Apropierea de California a insemnat apropierea de civilizatie, de nivelul marii si de caldura. Am trecut printr-un punct de inspectie agricola. Nu am uitat terenurile imense aride, muntii si padurile, ranchurile, fermele, caii, vacile – multe vaci mai au aici!

Cateva note de pe drumul de intoarcere: Intrarea in Nevada (ultimul stat inainte de California) a insemnat si intrarea in lumea cazinourilor. Tot in Nevada am trecut pe langa o inchisoare – imensa si ea – in preajma careia erau indicatoare cu “Autostopul interzis” (“Prison area, hitchhiking prohibitted”). Prin Sierra Nevada indicatoare cu “Amenda 1000 dolari pentru abandonul animalelor”, cam peste tot indicatoare cu “Murdarirea autostradei interzisa, amenda 2000 dolari (sau 1000, sau 750)”. Pe autostradele din Utah indicatoare cu “Soferi obositi, exit in 3 mile”, apoi doua, samd (“Drowsy drivers exit in 3 miles”). In California era o zona unde camioanele puteau trage pe dreapta ca sa isi verifice franele, si chiar o faceau. Zona se afla inaintea unei pante ascendente. Apoi, din panta respectiva ieseau din loc in loc niste fasii (“runaway track ramp”) cu piatra grunjoasa special facute pentru a camionele care au probleme cu frana. Camioanele aici sunt imense – as zice cu 50% mai inalte si mai late decat cele europene. Pe langa asta sunt foarte puternice – zboara pe audostrada la aceeasi viteza cu masinile normale, si ce mi-a placut: sunt foarte curate (se vede ca soferii le iubesc) si colorate – rosii, albastre, etc. Cel mai nasol la ele e ca ocupa vreo 10 locuri de parcare.

Ziua a 5-a.

Pa, Denver, Colorado, astazi inaintam foarte mult spre nord. Obiectivul cel mai interesant al zilei va fi Mount Rushmore, South Dakota, adica muntele acela cu 4 presedinti. “State law: Remove accidents from traffic” ne apare de cateva ori pe sosea. Fiecare stat cu legea lui. Vegetatia incepe sa se schimbe – tufisurile aride dispar, avem acum mai multa iarba si paduri. Intram in statul Wyoming, strabatem o frumoasa prerie la 5000 picioare altitudine pana in Nebraska si dupa. Lusk e penultimul orasel din Wyoming la est si are in majoritate din case de lemn cu terasa, iar ultimul oras se numeste “Van Tasell” si are 18 locuitori. In Nebraska am vazut nenumarate trenuri de marfa, toate cu locomotive colorate frumos, si cu inscriptii de Union Pacific sau Southern Pacific. Cele mai lungi trenuri pe care le-am vazut in viata mea, aveau in jur de 140 de vagoane (am numarat la unul). De fapt in America am observat ca totul e mare, lung sau mult: masini, camioane, trenuri, sosele, mancare.

Orasele devin din ce in ce mai rare, suntem in “the middle of nowhere”. Ne indepartam foarte mult de punctul de plecare, astfel ca in benzinarii oamenii se minuneaza cand vad o masina cu numar de California. La ultimul oras din Nebraska, un om din South Dakota ne-a intrebat pe un ton super mirat ca ce cautam pe acolo. Am zis ca pentru vacanta si el a spus ca in zona nu e nici un oras, iar ei trebuie sa faca shopping in alt stat. Asa mi-am dat seama ca South Dakota e si mai slab populat. Pe aici e foarte normal ca oamenii sa intre in vorba cu tine la benzinarii sau parcari. Intr-o alta zi am fost numiti “foreigners” din acelasi motiv. Incepe sa devina amuzant, sa vedem maine cum va fi.

Statul destinatiei noastre e South Dakota. Aici devine foarte frig. Numai 6 grade Celsius la 4 dupa amiaza! Trecem prin parcuri nationale foarte pitoresti, cu suisuri si coborasuri, muntii se strang langa sosea. Cel mai mult mi-a placut ca am vazut multi buffalo salbatici (bizoni) negrii la culoare! Un anunt zicea ca cica sunt periculosi, pareau fiorosi oricum. Ne-am oprit si am pozat o gramada, iar pe unul chiar de aproape pentru ca pastea calm pe marginea drumului.”Crazy horses filmed in this area” citim pe o pancarta aflata pe marginea drumului aflata aproape de Mount Rushmore. Incepe sa ploua, iar eu imi scot hainele de iarna. Brrr… e frig pe aici! Cei 4 presedinti ne asteptau linistiti in stanca. Destul de multi turisti pe acolo. Noi am facut un mic traseu in jur (evident amenajat) ca sa vedem mai multe unghiuri. La plecare catre Rapid City unde ne-am cazat, am vazut un set de 4 caprioare care treceau strada. Nici nu m-am mai mirat, pentru ca in ultimele zile am tot vazut animale salbatice, inclusiv un pui de urs negru. O veverita roscata alerga printre picioarele oamenilor. Mie mi se pare uimitor cum animalele astea nu se sperie de oameni sau de masini.

Ajungem seara tarziu in Las Vegas, la timp ca sa ne facem o idee despre Strip, partea cea mai importanta si mai vie a orasului. Naucitoare!!! Hotelul nostru se afla in partea de langa Street Fermont – cu cazinouri datand din anii ‘40. Intrarea in hoteluri se face intotdeauna prin cazinoul hotelului care era imens. Camera noastra era la etajul 10 in in partea de sud a hotelului (era pe puncte cardinale), iar liftul urca foarte repede acolo.

Catalin m-a invatat sa joc un dolar la slot machines cu miza de 1 cent si sa beau vere mexicana Coronita pe gratis cu bacsis de 1 dolar. Dupa vreo o ora mi s-a terminat dolarul.

Ziua a 3-a. La ora 8 dimineata suntem deja in masina si ne indreptam tot spre est, tot spre est. Lasam in urma dealurile violete ale Las Vegasului si facem un popas la barajul Hoover Dam pe raul Colorado, un baraj absolut impresionant care a fost odata cel mai mare din lume. Odata cu el am trecut din statul Nevada in statul Arizona, catre Grand Canyon.

Dam drumul la aerul conditionat, si intaintam catre faimoasa si pitoreasca autostrada istorica “Route 66″. Peisaje cu munti mai mult sau mai putin cheli la orizont, tufisuri, pamant rosu, cateva flori ale soarelui, formatiuni ciudate de de roci (unele arata ca niste ciuperci, altele formeaza cetatui in varf de munte), ranch-uri, intinderi nesfarsite de proprietati cu cate un steag american atarnat langa vreo masina de teren, cai – din astia am intalnit peste tot in drumul nostru. Am intalnit si cativa biciclisti pe drum (cica e visul biciclistilor sa mearga pe acolo), niste nebuni de fapt in soarele ala arzator. Inainte de a schimba directia catre nord, spre canion, am luat pranzul intr-un restaurant decorat in spiritul Route 66 aflat langa o inchisoare din secolul XIX, cu o caruta pentru transportat detinutii, si niste case vechi. Am primit din nou niste porti imense (ca peste tot in America unde se prefera marimea mare sau foarte mare) cu carne si sosuri grele. Bauturile racoritoare se serveau in borcan! Evident mare, mai mare decat un borcan de dulceata. Aveau bai pentru cowboys si pentru cowgirls. Un afis semnala, in gluma probabil, ca Seligman e locul de nastere a rutei 66.

Ajungem cu bine si viteza la Grand Canyon, si vizitam partea sudica lui. O minunatie geologica, multe straturi de roci, destul de orizontale, sapate de raul Colorado ni se desfasoara in jos. De fapt autostrada e construita e un platou aflat la mai mult de 2000m altitudine, iar canionul e sapat pana jos, astfel incat putem sa vedem tot felul de tipuri si culori de roci. Umbrele create de ele genereaza niste peisaje bizare

Am vazut, pentru prima oara pentru mine, condori in salbaticie (si anume 3). Mancau saracii si ei, nu i-am vazut zburand. Un ranger (din astia gasesti in toate parcurile nationale) explica cum ca sunt monitorizati cu GPS – transmit mesaj in fiecare ora si asa pot fi localizati si salvati daca au probleme. Erau multi vulturi care dadeau roate pentru a vana vreu animalut ratacit prin canion.

Ultimul punct cel mai interesant a fost apusul soarelului in canion, foarte rosu si romantic. De fapt noi l-am pierdut (eu nici nu stiam ca se planuise asta si am fost total surprinsa ca de fapt prietenii mei se grabeau sa vada apusul si nu catre casa aflat la mai mult de 7 ore de condus). Acolo se afla si un turn de observatie. Am intalnit si un grup de romani fericiti. Chiar ma gandeam putin inainte ca probabil nu o sa intalnesc romani si aici, dar uite ca am intalnit.

Animalele de langa locurile populate cu turisti nu se speriau deloc de oameni, asa ca locul arata un pic ca o gradina zoologica. Erau niste caprioare care mancau chiar langa linia ferata, nepasandu-le de nici un zgomot. Nici veveritele nu aveau treaba: era una care manca o nuca si m-am apropiat la 1 metru de ea sa o pozez. De fapt eram vreo 4 fotografi care o pozau, iar cineva a zis: “Uite, avem Grand Canyon langa noi, dar oamenii se strang in jurul unei veverite!”

Satisfacuti si fericiti plecam catre urmatoarea destinatie, tot spre est. Andi e super obosit de la condus, si pe buna dreptate. Cand ajungem in statul New Mexico, dam ceasul cu o ora inainte, asa ca ora 11.13 a devenit ora 12.13 – inca o ora pierduta pentru noi de fapt. Ne suprinde o mare agitatie inainte de a intra in primul oras din New Mexico, un carnat kilometric de masini parcate pe marginea drumului, corturi amplasate printre masini, oameni care umbalu printre masinile care circulau pe drum si apoi un parc de distractii. Era vorba de Navajo Indian Fair – un fel de fiesta indiana. De fapt noi strabatusem rezervatia indiana Navajo. Dupa inca vreo 70 de mile facem un popas de mancare si odihna, unde ma suprinde ca e foarte frig – eram intr-o zona muntoasa. La un moment dat erau numai 8 grade! Intram intr-un Denny’s unde suntem serviti cu un refillable Coca-Cola, cu multa gheata ca peste tot in America, indiferent de temperatura de afara. Am comandat un hamburger si am primit un adevarat turn si 1 kil de cartofi prajiti pe langa! Am crezut ca imi vine rau, mie nici nu prea imi era foame la ora aia tarzie. Clientii din jur arata toti asemanator – cu ochi migdalati, fete mari si rotunde, bruneti si mai grasi decat oriunde inainte.

Ne cazam in Albuquerque la motelul Quinta Inn – unde avem un pat King Size in care cadem ca secerati de oboseala. Pe curand.

Ziua a 2-a. Dupa un mic dejun in La Quinta, plecam din nou la drum, tot catre est. Ajungem in alt parc (rezervatie naturala) de data asta, unul cu multi arbori sequoia – din aia uriasi, umflati la baza si foarte inalti si batrani. Si in parcul asta exista multe poteci asfaltate ascesibile tuturor care sunt ori mici tururi de 1 ora maximum ori duc la diferite obiective in parc. Am vazut copacul Sherman, cel mai mare copac din lume dpdv al volumului, precum si un tunel facut intr-un sequoia culcat la pamant prin care strada continua si prin care se poate conduce masina. Erau acolo un numar impresionant de uriasi, dar si de brazi foarte inalti la randul lor. Cica sequoia are nevoie de incendii pentru supravietuire, ce copac diabolic! Am vazut si un pui de urs negru care a traversat strada in diagonala in fata masinii noastra.

Am mancat la un alt diner – Danny’s – unde poti manca mic dejun la orice ora din zi, iar dinner (adica masa principala aici) intre 10 dimineata si 11 seara. La latitudinea de 35 de grade de aici era frumoasa temperatura de 102 grade F, adica aproape 39 de grade Celsius.

Am ocolit apoi Sierra Nevada (care include parcul cu uriasii) ca sa traversam Valea Mortii. Munti stancosi, cheli, uneori ca niste dune de nisip, alteori ca niste gramezi de bolovani imensi gata sa cada in capul tau, canioane stranse, rauri si lacul Isabella – pe langa astea am trecut in mare viteza.

Am ajuns in Valea Mortii abia pe intuneric. 40 de grade la ora 10 noaptea, Death Valley e unul dintre cele mai fierbinti locuri de pe planeta. Am gasit un cer plin de stele, mai multe decat oricand in viata mea, pana si Calea Lactee se vedea clar. Asta din cauza ca aerul e foarte cald, e foarte intuneric si nu exista poluare. Stelele incepeau din dreptul privirii, de mai de jos. E o ocazie unica sa vezi o panorama de 360 de grade cu stele atat de “dese”.

Special pentru acest parc e ca mijlocul vaii se afla cu mult sub nivelul marii. E interesant ca acolo se afla cel mai jos punct din SUA, iar in parcul vecin de la vest – punctul cel mai inalt din SUA minus Haway si Alaska, muntele Whitney de 4000 m si ceva.

De pilda, lacul cu apa sarata (Badwaters) se afla la 86 metrii sub nivelul marii. E de fapt o suprafata de sare cu putina apa pe acolo. Putea ca un lac normal totusi. Numai niste melci caracteristici vaii si niste insecte care sa faca valea sa para si mai “imbietoare”. Sarea cristalizata nu imi parea prea potrivita pentru muraturi insa. Recomand cu caldura zona! Nu uitati sa va luati apa cu voi cand mergeti.

Vegetatie de desert – plante cu frunze care reflecta lumina solara, vantul fierbinte, aerul extrem de uscat, dunele de nisip, lipsa apei potabile fac ca valea sa isi merite pe deplin numele. Nici macar radio nu se prinde acolo. In Yosemite tot se prinde.

Cum am iesit din vale, cum temperatura a scazut de la 40 la 27, apoi 24 grade Celsius. Asta pentru ca e noapte. Un oras fierbinte si “cuminte” se desfasoara luminos in fata noastra: Las Vegas!!!