jump to navigation

24 martie: Indianapolis martie 26, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
2 comments

Din orasul impresionant care e Houston am zburat catre Indianapolis, aflat la 150 de mile sud de Chicago. Cel mai ciudat oras din cate am intalnit. Are un centru dragut cu un capitol si cateva cladiri frumoase. Dar in comparatie cu Houston, unde oamenii parea ca au unde sa mearga la servici (la ora 6 dimineata mirosea a sampon in autobuz), aici imi pareau ori someri, ori nebuni. Babe hipioate ori imbracate in pijamale roz cu turcoaz, barbati gen Kramer din serialul Seinfeld, niste combinatii de materiale si accesorii de m-au lasat cu gura cascata. Era un fel de anti-moda acolo, chestiile astea nu au cum sa nu-ti sara in ochi, iar pe mine nici nu ma intereseaza moda. Nu numai imbracamintea, dar si figurile oamenilor din autobuz afisau ceva de neinteles pentru mine – erau oare disperati, obositi, nebuni? Dar chiar mai toti? In autobuzul de la aeroport catre centru (autobuz local, 1.75 dolari calatoria) a urcat o femeie cu un caine husky pe care pusese un panouas in care ruga lumea sa nu-l mangaie daca nu cer voie stapanei. Eu am interpretat asta ca “Nu atingeti cainele meu!” si nu c un indemn sa-i cerem voie. O tipa insa din autobuz chiar a cerut voie, insa nu a primit. La un moment dat a urcat o femeie cu parul ravasit si cu mantoul fluturand- la inceput am crezut ca era o cersetoare – dar de fapt era o femeie cat se poate de normala.

In downtown am schimbat autobuzul intr-o asa zisa statie unde opreau 19 autobuze (cele din Bucuresti sunt lux) pe marginea drumului. Acolo nu exista peroane sau autogara cum tocmai am vazut in Houston (cel mai celebru fiind Texas Medical Center). Autobuzele opresc in linie, incurcand circulatia si asa foarte congestionata. Evident ca nu e loc sa mai puna si orare, dar eu stiam precis ce autobuz trebuie sa iau de pe internet. Autobuzele vin destul de rar, daca nu ma grabeam la aeroport sa iau un anumit autobuz, as fi intarziat 2 ore. (Reteaua de transport public IndyGo e una din putinele care nu e servita de Google Transit). Strazile din preajma erau pline de crapaturi, pana si masinile erau mai vechi. Am trecut pe langa niste parcari de car-dealeri ingramadite si ele pe unde se putea. Pana si din punctul asta de vedere orasul se afla la antipodul Houston-ului care pare paradisul vanzatorilor de masini, al parcarilor mari si ieftine si al autostrazilor rapide.

Totusi m-am descurcat excelent cu informatiile de pe internet. Autobuzele au fost foarte punctuale, chiar daca mi s-a parut confuzant la inceput de exemplu pentru ca la aeroport autobuzul numarul 8 nu era marcat decat prin waiting zone no. 7.  Orare se gasesc in toate autobuzele.

In downtown sunt niste zgarie-nori draguti. La periferie am vazut cartiere si case foarte placute, locuite probabil de altfel de oameni decat cei din categoria “oameni care circula cu autobuzul in downtown”. Stiu, e urat sa categorisesc, dar mi se pare interesant sa notez diferentele.

21 martie: Houston si rodeo martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
1 comment so far

Primul meu rodeo! In una din ultimele zile ale festivalului din Houston am fost la un rodeo pe Reliant Stadium. A fost televizat si in stadionul imens au venit cica 17000 de oameni. Mi-a placut la nebunie. Muta lume imbracata in cow-boy cu cizme si palarii. Fetite cu palarii de cow-boy roz, baietei cu blugi si cizme pe masura. Erau si multi oameni mai in varsta, si ei luand in foarte serios evenimentul dpdv al vestimentatiei cel putin.

La inceput un cor a cantat imnul Americii (mai spectaculos decat la NBA unde a fost numai o singura tipa). Intre timp o blonda imbracata intr-un costum stralucitor albastru calarea in picioare un cal in jurul arenei in timp ce flutura un steag imens american. Chestia asta mi s-a parut super.

Au fost tot felul de probe cu cai, tauri si vitei. M-a uimit indemanarea cu care reuseau cow-boy-ii sa agate vitelul cu lasso-ul din mersul pe cal, apoi sa sara de pe cal, sa tranteasca vitelul la pamant si apoi in 2 secunde sa ii lege doua picioare. Calul trebuia sa stea pe loc si sa tina funia intinsa ca sa nu fuga animalul. (Un cal a sfeclit-o, a inceput sa traga animalul dupa el, iar concurentul tot fugea in urma lui.) Castiga cine reusea sa faca asta in timpul cel mai scurt (de exemplu 6 secunde!). Dintre cei mai buni erau texanii. O alta proba era cu 2 calareti si un vitel care alerga printre cei doi. Un calaret ii tinea calea vitelului, iar celalalt trebuia sa ii arunce lasso-ul de gat. Avea 3 incercari (de obicei se reusea din prima). Apoi calaretul numarul doi trebuia sa ii arunce lasso-ul in asa fel incat sa ii lege picioarele din spate si sa i le ridice. La faza asta camerele aratau pe ecranul cel mare vitelul cu picioarele ridicate la diagonala, imaginea perfecta a succesului probei. Au mai fost 3 probe diferite de indemanare si rezistenta: calaritul calului fara sa, cu sa si cea a taurului – ultima si cea mai spectaculoasa si renumita. La toate aceste probe se puncta dificultatea exercitiului – deci depindea mult de cat de suparat e animalul si nu timpul. Calaretii trebuiau sa reziste timp de 8 secunde. In unele cazuri ei cadeau imediat – mai ales la tauri foarte suparati. Cica crescatorii de animale fac bani frumosi furnizand animale potrivite acestui gen de concurs. Animalelor li se puneau niste centuri speciale care le deranjau foarte tare. Prin arena erau multi calareti, “copii de minge” care se ocupau cu dezlegatul centurilor si orientarea animalelor catre grajd. Dar de cele mai multe ori animalele stiau unde sa parcheze. A fost interesant ca am vazut lucruri care nu se arata in filme.

Castigatorul rodeo-ului a fost cel care a adunat cei mai multi bani din toate probele de pe parcurs. De la finala se adunau cel mai multi bani – adica 50000 dolari pe proba castigata.

La sfarsit au fost probe suplimentare. Una a fost pentru niste adolescenti si copii care trebuiau sa prinda niste vitei care alergau in toate partile. Alta proba, cea mai amuzanta a fost cu copii de 2-3 ani care trebuiau sa calareasca niste oi care alergau in linie dreapta in viteza intre doua puncte. A castigat o fetita care s-a tinut foarte bine si nu a dat drumul oii!

20 martie: New Orleans, Louisiana martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
add a comment

Am facut drumul catre New Orleans pe marginea Golfului Mexicului, alegand highway 90 in loc de mult mai rapida interstate 10. Caldura mare, masini decapotabile o gramada, plaje nenumarate in partea stanga. Statul Louisiana in care intram are plaje la fel de atragatoare ca si Florida. Nisipul la fel de alb. Oamenii se jucau volei pe plaja sau pur si simplu stateau la soare. Banda de iarba care marginea linia plajelor era vopsita in verde cu furtunul de niste lucratori.

Intram in New Orleans pe strada numita “Chef Menteur”. Zona e strabatuta de strazi cu nume frantuzesti sau supra-denumiri frantuzesti Ajungem in cartierul francez (French Quarter). Am vizitat catedrala Sant Louis si ne-am simtit un pic ca in Europa. Cartierul asta francez are strazi mai inguste si intime cu nume cu “Rue…” si case cu balcoane dantelate. Ne-am plimbat pe promenada de langa raul Mississippi care arata la fel de mare ca si la Memphis, dar cata lume si cata viata forfota in jur! Nenumarati turisti, vase de croaziera, totul frumos amenajat, orasul asta m-a cucerit si il recomanda tuturor. Am mers apoi pe Bourbon Street aflat tot in cartierul francez. Am descoperit ca era o strada mai ceva ce Beale Street din Memphis. Mult mai lata, avea pe langa cluburi si restaurante, foarte multe sex-shop-uri si sex-show-uri – cam ca in cartierul Red Light din Amsterdam, numai vitrine nu erau.

19 martie: Savannah – Pensacola, Florida martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
add a comment

Si iata ca ajungem la Oceanul Atlantic, cel mai estic punct al calatoriei noastre. Trecem printr-un cartier luxos din Savannah – plin de tufe imense de flori violet si rosii – salbatic aruncate parca pe mijlocul si marginile drumului. Ne relaxam un pic la o plaja salbatica din Tybee Island dupa ce conducem pe o sosea care trece printre mlastini. Plaja avea un nisip incredibil de alb si dune inalte si valuri mari. E prima mea vedere a unei plaje deschisa la Atlantic. Numai cu o saptamana in urma aveam o experienta similara, dar la Pacific. Savannah e punctul cel mai indepartat al excursiei noastre. In aceeasi zi trebuie sa ajungem si in Pensacola, tot in Florida, dar la punctul cel mai vestic al ei, aflat la Golful Mexicului.

18 martie: Atlanta, Georgia martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
add a comment

Intram intr-o zona mai populata, spre sud-est. In Atlanta petrecem aproape o zi, avand mai mult timp de odihna dupa multe activitati.

In Atlanta am vazut un rand de case istorice numite “shotgun houses“.  Sunt numite asa pentru ca sunt pe tipar de tren, cu camere una in spatele celeilalte, si cu usi una in dreptul celeilalte, astfel incat glontul poate intra in toate usile incepand cu cea de la intrare. Vizavi de randul asta de case (unde unii au pus chiar si posta publicitara, neintelegand semnificatia lor) se gaseste casa lui Martin Luther King (casa de oameni bogati), iar langa cateva exemple de case de oameni mai saraci.Interesant de vazut din punct de vedere arhitectural.

Am vizitat studiourile CNN (CNN emite din Atlanta programele de dimineata pana dupa-amiaza). Am vazut un studio meteo si aparatura care se foloseste. De 3 ani au introdus o tehnologie prin care prezentatorii meteo vad harta pe care o prezinta pe ecranul cel mare din spatele lor, astfel ca stiu precis ce sa indice. Pana acum 3 ani ei in spatele lor se afla un ecran verde (cum inca se mai practica la majoritatea televiziunilor) si aveau numai un monitor in lateral care afisa ce se vedea in realitate la televizor si pe baza caruia isi coordonau miscarile cand aratau temperaturile sau alte cele. Culoarea verde si albastra nu se afla in pigmentul pielii umane (si de aceea nici in imbracamintea prezentatorilor nu trebuie sa se afle, altel ar disparea), astfel ca de fapt numai prezentatorul era filtrat si suprapus peste harta generata de calculator. Am fost si la un etaj cu vedere la studioul de stiri + meteo (cel adevarat). Era o camera mare unde se facea totul, iar in anumite nise erau ingramadite studiourile de prezentare. Am vazut live cum o tipa prezenta vremea. Erau acolo niste camere robotizate, controlate de telecomanda, care se miscau singure, fara cameramani. Cica o camera din asta costa 300.000 dolari. De asemenea ni s-a aratat si studioul de regie cu ecrane si cum se realizau transmisiile care aveau particularitatea ca erau live. A fost interesant ca am vazut pe viu cum se petrec lucrurile. Mi s-a facut pofta sa vizitez si alte televiziuni daca ar fi posibil.

In Atlanta s-a inventat Coca-Cola, asa ca ne-am dus sa vizitam si Lumea Coca-Cola un fel de muzeu distractiv centrat aceasta bautura. Am vazut cum se imbuteliaza, testeaza sticlele. Centrele de imbuteliere sunt distribuite in toata lumea (iar retetele difera) si folosesc concentrate furnizate de Coca-Cola company care sunt aceleasi si care sunt bazate pe o reteta secreta. Erau informatii despre Coca-Cola in istorie si arta. In bilet era inclus si un film IMAX 3D cu scaune miscatoare. M-a amuzat foarte tare. La un moment dat mergeam cu barca care transporta Coca-Cola, iar apoi eram aruncata pe un snow-board pe o partie extrema. Chiar iti ridica adrenalina chestia asta. Te mai si stropeau cateodata. Evident ca era un rand de scaune care nu se miscau pentru cei mai slabi de inima. La sfarsitul vizitei am intrat intr-o sala deasupra careia se plimbau sticlele proaspat imbuteliate. In sala asta puteam sa gustam si sa bem cata Coca-Cola voiam. Erau peste 60 de sortimente din toata lumea. Mi-au placut unele din Africa, dulci si fara gaz. Totusi nu iti venea sa abuzezi, era prea multa la un loc. Apoi am primit cadou cate o sticla de Coca-Cola – sticla de sticla evident. Afara noi am mai gasit 2 sticle lasate de unii langa statuia inventatorului, asa ca le-am luat si pe alea.

Ziua a culminat cu un meci NBA (al 2-lea meu meci american dupa cel de baseball din San Francisco) intre Atlanta Hawks si Sacramento Kings. Localii au castigat. Ca si la meciul de baseball au existat multe activitati de divertisment pentru copii si parinti, concursuri – de pilda ce spectator danseaza mai frumos – puneau camera la intamplare. A castigat un baietel negru care il imita pe Michael Jackson. Mie mi-au placut si majoretele – prima oara in viata mea cand am vazut majorete. Mai erau si saltimbanci care dadeau la cos, si o grupa de dans de fete. Intr-o pauza a fost chiar si un meci intre copii de 7 ani care alergau parca la fel de repede ca si jucatorii cei mari.

17 martie: Huntsville, Alabama si Chattanooga, Tennessee martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
add a comment

Tot spre est, dar mai la sud, intram in statul Alabama si inoptam in apropiere de Huntsville. Ne-am bucurat de peisaje si rauri. Zona e plina de istorie americana, mai ales din timpul razboiului civil. In Chattanooga (putin iesita din statul Alabama) dam de o gara istorica, amenajata in spatele unui hotel. Are un trenulet rosu, cu aburi, de pe vremuri, cat si trenuri care acum au camere de hotel in ele. O camera e cam jumatate de vagon. Acum  nu pareau sa fie date in folosinta. Mi-e nu mi-ar surade pentru ca m-as fi simtit ca si cum as inopta in Gara de Nord.  In rest Chattanooga parea cam dezolant, ca si alte orasele din zona. Nu cred ca e vorba de efectele crizei recente.

16 martie: Memphis martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
add a comment

Putin mai la est, in statul Tennessee se afla Memphis, celebru pentru Graceland – proprietatea unde a crescut si a trait Elvis Presley. Nefiind fani adevarati si nevrand sa dam 28 de dolari pe cel mai ieftin bilet ne-am multumit numai cu atmosfera din jurul locului, cu muzica de rock-n-roll, posterele si filmuletele facute sa te atraga, si cu o replica a Corvette-ului de epoca. Biletul nu e prea scump avand in vedere ca oamenii se ingramadeau la o coada lunga sa le cumpere chiar si in extra-sezon. Numai parcarea costa 10 sau 15 dolari. Noi evident ca am gasit o straduta in cartierul cochet din preajma. Multi vin inca de departe ca sa viziteze macar o data in viata Graceland.

Dupa frumoasa zona de la Graceland mergem catre centrul orasului Memphis. Parcam in apropiere de raul Mississippi pe care il vom mai intalni in calatoria noastra mai la sud, intr-o cu totul alta ipostaza. Un rau mare si lat, cu cateva vaporase. Desi era duminica nu am vazut prea multi turisti pe zona din preajma raului, de fapt nici nu e prea amenajat pentru turisti acolo. Poate parea trist si pentru ca era o zi mai ploiasa. Imediat dupa blocurile gri din preajma raului am nimerit o zona de promenada cu tramvaie colorate (street-cars). Tot acolo era si strada odata celebra: “Beale Street”. Beale Street e o strada muzeu care inca mai reproduce atmosfera primei jumatati a secolului XX. E strada blues-ului si jazz-ului, si are multe cluburi si restaurante de gen. Louis Armstrong si BB King au cantat acolo. Daca mergeti in Memphis vizitati strada asta si nu va uitati la cartierele din preajma!

Pe seara am ajuns in alt oras muzical: Nashville, tot in statul Tennessee. Acolo erau mai multe strazi cu cluburi, de data asta moderne, mult copilaret si tineret, cred ca e o destinatie perfecta pentru iubitorii de muzica si concerte. Un oras mult mai rasarit decat Memphis, din punctul meu de vedere. Mi-a placut.

14, 15 martie – Go East martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
add a comment

14 martie: Dallas – Little Rock
Incepem calatoria noastra spre nord catre Dallas. Ploua cu galeata asa ca am vazut orasul numai din masina. Zgarie nori si in Dallas ca si in Houston. Asa ca am folosit lumina zilei sa purcedem catre est ajungem catre destinatia zilei: Little Rock – capitala statului Arkansas. Am innoptat in apropiere de Little Rock intr-o zona inconjurata de paduri. Ziua asta a fost numai de condus.

15 martie: Hot Springs
A 2-a zi de dimineata am plecat catre statiunea din apropiere cu ape termale Hot Springs. Pe vremuri era celebra pentru vindecarea multor boli, asa ca era tinta multor pelegrini care calatoreau si 2 saptamani ca sa ajunga aici. Acum e numai o statiune de relaxare, din pacate multe izvoare sunt acoperite. Noi am vazut cateva, inclusiv o cascada calda – foarte placut de stat in preajma mai ales pe vreme racoroasa. Desi era greu sa gasesti locuri de parcare si multi americani inca o viziteaza, statiunea avea urme clare de paragina. Era acolo un fost hotel imens menit sa cazeze mii de turisti, pe care acum nu-l mai vrea nimeni acum. Numai parterul era vopsit si parea locuit. Ne-am plimbat pe o alee de promenada de-a lungul unor izvoare termale acoperite. Sunt multe dealuri si posibilitati de plimbare pe acolo, oamenii pareau relaxati si bine-dispusi. Ma gandesc ca preturile sunt convenabile.

La Visitor Center se organizau vizite ghidate gratuite la niste bai celebre. De fapt Visitor Center era cladirea unei bai, aflat pe un bulevard numai cu cladiri cu bai, fiecare cu numele ei. In 2 ore am fost trecuti prin toate etajele baii si ni s-au explicat in amanuntime cum se tratau sau infrumusetau barbatii si femeile (evident separat). Era o cladire finantata de un bogatas care a mai trait 39 de ani dupa ce s-a tratat in statiune cu prognostic ca moare in 6 luni. Erau cabine de dus despartite de ziduri de marmura din Italia. Pe tavan si anumiti pereti erau vitralii importate si astea din Europa. Erau cazi fara evacuare si siguranta, astel ca le venea apa oamenilor pana la gat. Zona de imbaiere a barbatilor avea si fantana pe mijloc cu statui, iar cea a femeilor era mult mai mica. Evident ca veneau mult mai multi barbati de a caror sanatate depindea familia pe care o finantau. Dupa baie oamenii mergeau intr-un salon de relaxare unde faceau ce voiau ei (ca la plaja) si li se aplica masaj. Erau mai multe camere cu diferite functionalitati. De pilda isi puteau face manichiura sau pedichiura. Cica si acum e aceeasi rutina la Hot Springs. Ceva mai special a fost o camera de tratament unde aveau printre altele o baie cu apa cu curenti electrici slabi (pentru calmarea celor cu boli nervoase, cica nimeni nu s-a electrocutat) si o masa cu o gaura pentru tratament cu mercur. Intai li se injecta substanta otravitoare in organisim apoi dupa cateva minute li se facea evacurare prin gaura mesei pe care stateau, ce oribil. Asa li se curata organismul cica.

Numai ca in ziua de azi poti gasi spa-uri langa orasul tau, nu ai nevoie sa calatoresti departe pentru a ajunge la Hot Springs, asa ca ma gandesc ca numai localnicii mai viziteaza Hot Springs in ziua de azi. Distractia dusurilor calde (pe vremea aia oamenii se spalau probabil din caldare, asa ca dusurile erau chiar un plus) a palit. Acum oamenii se duc la Las Vegas. Oare distractia jocurilor o pali si ea vreodata?

Inchiriem masina: 13 martie. Despre condus si autostrazile americane martie 24, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
1 comment so far

In Houston inchiriem o masina – o Mazda uriasa aproape cat un Jeep cu 6 locuri si usi posterioare glisante. Nu-mi revin din uimire mai ales ca urma sa particip si eu la conducerea acelei masini. O masina automata e mult mai usor de condus, insa pentru mine dupa ce am incercat numai Dacii si un Matiz, diferenta a fost colosala! In primul rand frana trebuia calcata numai usor, altfel ii bagam pe pasageri cu capul in parbriz. Apoi volanul era foarte sensibil la orice rotatie. Eu la Dacie sunt invatata sa trag tare de volan. La Mazda asta aveam probleme sa merg drept pentru ca corectam directia prea brutal. Dupa primele drumuri eram atat de incordata ca cred ca am facut muschi la subtiori si la abdomen. Din fericire participantii la trafic sunt foarte amabili, foarte rar se intampla sa se bage cineva in tine, si ti se face loc cand intrii pe autostrada de pe banda de acceleratie. Bineinteles ca si de la tine se asteapta acelasi comportament. Un alt lucru bun e ca toate vehiculele circula cu aceeasi viteza, independent de banda. Numai in unele cazuri exista reguli ca vehiculele incete sa circule pe prima banda.

Camioanele sunt dotate cu motoare foarte puternice astfel incat sa poate circula cu aceeasi viteza ca si celelalte vehicule. Camioanele in sine sunt imense, parca ar fi niste cladiri pe roti. Imi place ca toate sunt curate si vopsite frumos. Pe autostrazile cele mai rapide (interstates) camioanele circula foarte des, mai ales ca sunt folosite pentru transport comercial in mod regulat. Andreas spunea ca e mult mai usor sa conduci in America decat in Germania pentru ca in America nu exista diferente de viteze intre benzi, si ca nici nu exista vitezomani cu masini sport ca in Germania unde prind 150 km/ora pe ultima banda. Asa ca acolo ori mergi ca melcul pe prima banda, ori te aventurezi sa te depasesti folosind benzile vitezomanilor. In America toata lumea ajunge la destinatie in acelasi timp, in general limita de viteza e 70mile/ora pe interstates. Pe segmente poate sa fie mai scazuta, sau poate sa se duca la 60mile/ora in timpul noptii. Urmatoarele tipuri de autostrazi sunt freeways (viteza maxima 55mile/ora) si highways (viteza maxima 45mile/ora). La ultimele doua vitea maxima putea sa fie si mai mare, depinzand de drum. Am observat ca lumea in general mergea peste viteza admisa insa cica nu te amendeaza daca depasesti un pic viteza regulamentara. Unele drumuri aveau specificata viteza minima, de exemplu 40 sau 50mile/ora. Eu am preferat sa merg cu 50-55mile/ora, cateodata 60. Ma depaseau toti mai ales la inceput, dar aveau suficiente benzi sa se desfasoare.

Pe mine cel mai mult m-au speriat interstate-urile in apropiere de intrarea in marile orase. Erau si cate 7 benzi pe fiecare sens, astfel ca daca veneai din deal vedeai o mare de masini. Impresionant! Apoi daca nu te incadrai de la inceput pe banda care trebuia, era greu sa mai schimbim mai ales ca masinile erau destul de apropiate in zonele respective. Si totusi pe toate benzile se circula cu aceeasi viteza.
O alta chestie impresionanta pentru mine erau autostrazile suspendate curbate care se aflau cateodata si pe cate 3 niveluri. Totul facut pentru a fi convenabil.

Exemplu (exceptional, e adevarat):

Evacuarea Houston-ului in 2005 din cauza uraganului Rita

Evacuarea Houston-ului in 2005 din cauza uraganului Rita

Autostrazile au numar si punct cardinal. Pentru a specifica directia, indicatoarele folosesc punctul cardinal dominant catre care se indreapta de pilda I-10 W sau I-10 E. Nu se folosesc nume de orase (chiar daca sunt in aproapiere). Orasele, bulevardele sau alte puncte sunt indicate din timp numai pentru iesiri (exits) sau bifurcatii.

Din punct de vedere istoric, sistemul autostrazilor americane a fost initiat de Eisenhower in anii ’50, dupa modelul german care le-a inceput in anii ’30, mi-a explicat cu mandrie Andreas.

Houston: 11, 12 martie martie 14, 2009

Posted by Madalina in America, Calatorie.
1 comment so far

Houston e un oras din sudul Texas-ului, in apropiere de Mexic. Daca la inceputul lui martie in Los Angeles era destul de racorica, in Houston parea ca a venit vara cand am aterizat. Erau 27 de grade Celsius si umezeala. Insa spre bucuria localnicilor a inceput sa ploua si s-au atins chiar minime de temperaturi pentru aceasta perioada. Al doilea avion cu care am zburat a fost cel mai mic din viata mea. Adica locul meu era si la fereastra si la coridor! Iar pe partea dreapta erau randuri de cate 2 locuri. Din cauza asta nu era loc de bagaje, iar oamenii cu bagaje gen valiza au primit etichete rosii si le-au depus langa usa avionului, acestea urmand sa fie depuse separat in cargo-ul avionului.

De la aeroport am luat un autobuz local (1.25$) pana in centru (de fapt Texas Medical Center – a facut 1 ora) si am remarcat cu placere ce frumoasa e zona periferica – intima, plina de verdeata si cu case dragute. De acolo am luat un alt autobuz – inca 1 ora pana la periferia cealalta, in Stafford-Sugarland. Apoi pe jos inca cativa kilometrii, o adevarata excursie pana la “inn”-ul unde am dormit 2 nopti. Am descoperit ca in Houston sunt mai mult mexicani si negrii decat albi.

Am vizitat bineinteles centrul Houston-ului. O zi ploioasa si umeda, neplacuta si aducatoare de raceala. Din fericire am nimerit tunelurile! Houston-ul are un centru cu zgarie-nori si un subteran aproape SF – o retea de tuneluri care conecteaza multe cladiri pe dedesubt. Ce putea sa fie mai perfect pentru o astfel de zi? Tunelurile sunt frumos amenajate si aerisite – nu ai senzatie de metrou acolo. Multe fast-fooduri, frizerii, magazine, chiar si dentist. Peste tot erau harti foarte usor de urmarit, mai ales ca tunelurile se cablau pe structura de grilaj ale strazilor de deasupra. Am descoperit mult albi de data asta. Un tunel era circular (de fapt patrat) si se numea “Tunnel Downtown Loop”, iar din ele porneau mai multe tunele in toate directiile. Iti toceai pantofii pe acolo. Aveam in plan sa merg la Chase Tower ca sa ma urc la ultimul nivel – pentru panorama. Pe internet scria ca e gratis in timpul orelor de lucru. Am ajuns la el foarte simplu pe dedesubt. Cand am ajuns acolo am urcat in hol unde am dat de nenumarate lifturi – erau zeci de lifturi. Unele urcau numai pana la nivelul 25, altele de la 25 la 35 si as amai departe. Initial am luat un lift dupa mintea mea si am urcat numai pana la jumatatea cladirii, unde am dat peste un hol super luxos, cu usi imense ca de muzeu si un antreu cu mobila frumoasa si tablouri, numai candelabrele lipseau. Apoi am coborat si m-am dus la receptie, trecand pe langa zecile de usi de lifturi si am intrebat cum sa ajung la “skyline”. O negresa foarte simpatica mi-a zis sa iau unul din lifturile de la intrare care duce la nivelul 60. Erau vreo 4 lifturi disponibile care duceau direct la etajul 60. Acolo am dat de o camera imensa cu pereti de sticla de unde se vedeau norii care se plimbau deasupra Houston-ului si printre cladirile care ii zgariau. ;)

Ce mi-a displacut a fost faptul ca nu am gasit nici un supermarket in downtown. Numai niste magazinele de mexicani cu preturi mari – de gen 1$ pe o portocala. Am intrebat diverse persoane, iar o tipa care nu era din Houston mi-a zis ca si ea se intreaba de unde isi fac oamenii cumparaturile. Am aflat ca supermarketurile se afla mai departe. De fapt totul e cam departe. Insa de mancat aveai unde. Si orasul asta este mai mult orientat pe masini, chiar daca transportul public e foarte usor de utilizat totusi. Insa mi-e dor de Europa cand vad imensitatile astea goale. Washington-ul, New-York-ul, Chicago sunt diferite din punctul asta de vedere. Pe unde am fost nu am intalnit problema asta sa nu gasesc un loc gen supermarket, sau “grocery store” cum le spun ei.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.